joi, 14 mai 2015

Tipuri de atasament la copii

    John Bowlby este un psihoanalist britanic ce a pus bazele unei teorii denumita "Teoria atasamentului la copii" dar care poate fi dovedita si la adulti (putin mascata si ulterior schimbata).
   Atasamentul este un fenomen universal si valabil pentru culturi dintre cele mai diverse. Desi de-a lungul evolutiei umane au aparut diverse schimbari si transformari, unele aspecte par sa ramane fixe in timp si cel mai interesant este ca aceastea incep sa apara si sa se formeze in primele 12-14 luni de viata ale bebelusului.
   Atasamentul este dat de  interactiunea mama-copil ce are loc continuu sau nu si in functie de aceasta relatie si interactiune se disting 4 tipuri de personalitati ale copiilor si uletrior ale adultilor, formate pe baza disponibilitatii mamei in fata nevoilor bebelusului.

1.Atasamentul sigur. Este cazul cel mai fericit in care semnalele de atasament ale copilului (plans, cautare activa a mamei) provoaca un raspuns imediat al mamei in cele mai multe cazuri (daca nu in chiar toate). Acest comportament de rutina creaza mai tarziu in mintea copilului si adultului un model intern de atasament in ceea ce priveste asteptarile sale despre lume. Asadar, el considera ca lumea este buna, ca este posibil  sa gasesti ajutor si confort, ca daca ceri ceva iti va fi oferit. Atasamentul sigur este dat de increderea copilului in sine care gandeste ca el este valoros, demn de iubire. In general aceste persoane sunt pozitiviste, fara prea mari temeri, care comunica deschis aproape orice, se asteapta sa fie acceptate, iubite, protejate, iar daca nu primesc aceste raspunsuri intrerup relatia sau ies din contextul ce le distorsioneaza versiunea pozitiva despre lume. Copii care au avut acest tip de atasament fata de mame vor fi sigur pe ei insisi dar si autonomi.
2. Atasamentul nesigur ambivalent. In acest caz, mamele tind sa ofere atentie si protectie copilului atunci cand acesta cere, dar si sa ii fie alaturi, insa din diverse motive nu o poate face. Cauzele ar putea fi o boala a mamei care o tine departe de copil, aparitia unui fratior/surioare, stresul post-nastere,re-inceperea precoce a serviciul etc.   In orice caz, copilul percepe ca mama nu este mereu disponibila cand el o solicita sau are nevoie.. Asadar nu creste cu certitudinea ca daca cere ajutor, protectie si confort o sa le  si obtina si ramane nesigur. In plus, dezvolta ideea incerta asupra propriei valori personale si propriei capacitati de a se face iubit. Copilul si mai tarziu adultul, va fi mereu nesigur, anxios si preocupat, suferind atunci cand mama se indeparteaza de el (pentru ca nu stie daca o va mai regasi si cand). Copilul este dualist iubind si urand lumea in acelas mod si cu aceasi intensitate pentru ca nu este sigur cum ii va raspunde atunci cand el ii  va solicita ajutorul. Drama adultului crescut cu acest tip de atasament este ca au un comportament apropiat/afectuos - distant/uracios si deci tine departe oamenii de el, iar convingerile lui despre lume ii sunt intarite mereu si mereu, facandu-l sa ramana intr-un cerc vicios. Este o personalitate certareata, conflictuala, tinde sa dramatizeze si resimte durerea in mod accentuat.
3.Atasamentul nesigur evitant. Este varianta si mai dramatica a cazului mai sus mentionat, pentru ca mama este inaccesibila. Copilul primeste putina atentie traind intr-un mod dureros lipsit de iubire evitand pe cat posibil durerea legata de refuzul perceput ca urmare al abandonului. Evita contactul emotiv cu  mama dar si cu alte persoane. Copilul  nesigur evitant ca de altfel si adultul de acelasi tip poate insela aparentele pentru ca se prezinta ca fiind independent si autonom. Nu plange din cauza separarii de mama, accepta cu usurinta persoanele care o inlocuiesc, evita sau ramane indiferent in fata reintalnirii cu mama si isi continua activitatile. In realitate, copilul (si mai tarziu adultul) este o persoana cu foarte mari suferinte, lipsuri emotionale si afective, incapabil sa creeze relatii de orice tip, sa fie iubit sau sa iubeasca. Pentru ca nu stie cum.Experienta interioara a copilului nesigur evitant este acea de a trai intr-un mediu ostil, rece  si periculos, in care nu se poate avea incredere in cei din jur si in care trebuie facut efort pentru a gasi sprijin doar in propriile eforturi si puteri. El traieste permanet intr-un mod plin de ura, suspect, nesiguranta si singuratate.
4.Atasamentul dezorganizat.  Tipurile de atasament enumerate mai sus sunt principalele tipuri de acest gen. Ele pot varia de la o situatie la alta, in timp, in intensitate, intr-un mos subtil sau din potriva foarte evident. Se pot insa amesteca fara a urmari un criteriu anume sau fara a avea o ordine sau logica, creind astfel o dezordine afectiva , de unde si numele de atasament dezorganizat. Din fericire, acest tip de atasament nu este frecvent, sunt exceptii si se datoreaza unor disfunctii psihice.Drept urmare nu o sa detaliez acest tip de atasament pentru ca ne-am indrepta catre sfera patologica.
   
   Aceste tipuri de atasament se formeaza in copilaria timpurie si tind sa se formeze ca niste patternuri, niste modele sau scheme ce vor ramane intiparite pentru toata viata.Nu este de nemodificat insa. Adultul, daca isi constientizeaza patternul sau tipul de atasament afectiv il poate schimba(acestia sunt de regula pacientii psihologilor). In plus, copilul poate dezvolta mai multe tipul de atasament cu persoane diferite. Spre exemplu, cu mama se simte sigur, cu tatal nesigur ambivalent, iar cu fratele mai mare nesigur evitant. Putem include si bunici, educatoare, matusi sau alte persoane semnificative(inclusiv un baby-sitter).
    Nu pot incheia acest articlo fara a spune ca idealul unui atasament sigur se formeaza intr-o familie stabila in grad de a oferi siguranta, cu o mare adaptabilitate si putere de a depasi situatiile negative.


duminică, 15 martie 2015

Importanta povestilor in viata copiilor


Numeroase studii atesta faptul ca citirea povestilor copiilor este deosebit de importanta pentru ca ii ajuta sa gestioneze propriile temeri si dificultati cu care se confrunta. Cresterea si dezvoltarea celor mici presupune depasirea unor traume (intarcatul, inceperea gradinitei si deci indepartarea de mama etc) dar si confruntarea cu cei mari care nu le accepta tot timpul ceea ce ei cer.
Orice poveste este compusa din 3 parti:
-inceputul (A fost o data ca niciodata...) care dau impresia celui mic ca orice eveniment din aceasta poveste s-a intamplat cu muult timp in urma si deci nu exista riscul ca in prezent sa se intample ceva. Asadar, copilul este in siguranta si pregatit pentru ce va urma.
-partea de mijloc in care personajul principal trece printr-o multime de evenimente si intamplari care mai de care mai dificile dar avand timp la dispozitie sa le depaseasca dar si sa invete ceva din ele. Este momentul in care copilul se poate identifica cu personajul si poate trai cu el o parte din emotiile descrise, dar in deplina siguranta si fara impact in viata reala. O parte din frustrarile acumulate in decursul zilei ( spre exemplu cand nu primeste doar el atentie ci si o surioara/fratior, cand mama nu este disponibila numai pentru el etc) le poate regasi si deci rezolva in mod simbolic prin intermediul personajului care intalneste animale feroce si cu care se lupta. Pentru el "dusmanii" din viata reala ( mama, fratiori/surioare) prind viata in povesti si se bate cu ei.
-incheierea si finalul pozitiv. La finalul povestii binele invinge raul iar personajul nostru impreuna cu cel mic sunt invingatori. Copilul intelege astfel ca daca o situatie este dificila sau intalnesti persoane rele, cu rabdare si perseverenta poti depasi obstacolele. Trebuie doar sa ai curaj si sa incerci.
O data cu citirea povestii, copilul isi rezolva imaginar o parte din conflictele inconstiente, isi imagineaza intamplari si isi indeplineste nevoile si fanteziile in mod simbolic finalizandu-le o data cu personajul.
Povestile, prezentate in mod magic reusesc sa cucereasca orice copil datorita limbajului si simplitatii prezentarii lor, dezvoltandu-i creativitatea, imaginatia, limbajul si de ce nu, placerea pentru carti si citit. In plus invata lectii de viata pe care le va putea folosi in viata reala (sa se imprieteneasca cu animale aparent fioroase dar care il pot ajuta in anumite situatii, sa fie bun si darnic cu cei ce ii cer ajutor pentru ca la randul lui va fi rasplatit, ca nu este bine sa ai incredere in oameni aparent gentili pentru ca il pot pacali, invata sa aiba rabdare)
Spor la povesti!

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Minciunile adulților în iubire


 Nu doar copii mint. Și dacă o fac au și o explicație. În primul rând, nu poate fi vorba despre minciună în cazul copiilor mai mici de 7 ani, pentru că ei încă nu au capacitatea cognitivă de a diferenția minciuna de adevăr. Drept urmare, copii mici fabulează, își imaginează și crează, deci nu mint. Ulterior, când vor înțelege noțiunea de minciună, o vor face dacă se simt amenințați, abuzați sau în pericol cu scopul de autoapărare. Sau au preluat de la părinți acest model de comunicare. Pentru că, DA! și adulți mint. Și nu mint inofensiv, sau pentru că nu înțeleg noțiunea de minciună sau să se apre de pedepsele celor din jur.Ci mint pentru a se apăra de ei înșiși și a proiecta propriile greșeli interioare.
   Adultul, în iubire minte cel mai mult și acestea trec uneori neobservate. Minciunile adulților, capătă forme abstracte și greu de deslușit, dar conturul lor este adât de puternic încât par adevărate. Deși îi fac rău, continuă să le folosească și uneori abuzează de ele. Este însă comod pentru că nu îl pune în fața oglinzii, nu se confruntă cu el însuși și nu își asumă propriile responsabilități.
    Adultul caută cu sete să fie puternic, caută să facă lucruri mărețe, caută să fie bun în toate. Refuză înfrângerile și maschează în toate modurile pe care le are la îndemână că nu a fost el vinovatul, ci.......................................................................................................................................................... .
    Stațiul ca și liniștea sunt uneori un răspuns. Și de cele mai multe ori mai utile decât acele cuvinte care le irosesc sau le spulberă sensul .Liniștea și tăcerea sunt și mai utile decât minciunile care demascează adultul, îl lasă dezgolit de orgoliu și îl poartă înapoi în starea de copil neliniștit, lipsit de apărare și imatur.
    În încercarea de a demasca acele mituri vechi de când lumea care par adevărate dar nu sunt  verificabile, am găsit în lucrarea unei jurnaliste italiene mici povești de viață ale unor oameni care își scriau  întâmplările de viață cu scopul de a fi publicate într-o rubrică ”La Posta del Cuore”-Poșta Inimii. Analizate, micile probleme în iubire, din iubire sau pentru iubire, aveau ceva în comun:erau minciuni, mascări și proiectări ale propriilor temeri. Se pare că modul de gândire al adultului se rezumă la a se îndoi de el însuși dar punând totul pe seama cuiva sau ceva. Am să enumăr câteva din cele mai des întâlnite probleme în iubire, însă ele sunt mai multe.
    În această relație nu mai există iubire. Minciună. Mască folosită pentru a justifica celorlalți motivul pentru care nu se mai dorește continuarea relației. Uneori, în relațiile cuplurilor apar evenimente care îi pot îndepărta unul de celălalt și cei doi uită motivul pentru care s-au îndrăgostit. În esență, cum poți demonstra că nu mai există iubire? Sau poate cumva a cere sprijinul partenerului, a-l aprecia, a-i oferi și a cere afecțiune sunt lucruri care s-au demodat?
   Această relație a început greșit. După luni sau ani de relație, ți se face dor de începutul dulce și emoțiile simțite atunci. Poți recrea acele momente cu puțin efort și motivație suflecând mâinile și făcând efectiv ceva(așa cum și la începutul relației se întâmpla). Dacă nu, rememorezi cu părere de rău începutul care  acum pare absurd și greșit. Minciună. Atracția și motivul inițierii  unui cuplu există întotdeauna. Cuplul nu se formează din greșeli, ci din plăcere. Începutul unei relații este un capitol introductiv, dar esența unei cărții, ca și în cuplu, constă în cuprins. Continuarea sau finalul nu țin de început, ci de cum scriem cuprinsul.
   Aș fi mai fericit/ă cu altul/a. Cine începe o relație cu scopul precis de  a se despărți peste 1 an, cinci, zece? Nimeni. Cine începe o relație cu singuranța că peste un timp va deveni nesatisfăcătoare? Cineva? Nimeni.Ei bine, asumarea unei responsabilități în cuplu cuprinde și această nesiguranță în viitorul cuplului.Formăm un cuplu, dar nu știm ce va fi și cum va fi în viitor. Dar niciodată fericirea cuiva nu depinde de cineva. Este o stare interioară ce o simțim indiferent de ceilalți. Și oricât de rău ne-ar face partenerul, suntem responsabili de continuarea relației. Poți foarte fericit și singur la fel de bine cum poți fi nefericit în cine știe ce altă împrejurare sau context. A încerca să definești fericirea este puțin o pierdere de timp, pentru că este variabilă, delicată și foarte persoanlă. Tocmai de aceea fericirea nu vine o data cu un partener/ă. Cine își schimbă partenerul pentru propria fericire o să cadă din nou în aceași minciună.
   Bărbații se tem de femeile puternice, inteligente și independente. Femeile, pentru a justifica distanța pe care și-o țin față de bărbați din teama de a nu fi percepute ca sensibile sau vulnerabile, pun pe seama bărbaților problema. Într-o altă ordine de idei, femeile tind să se devalorizeze cu scopul de a-și facilita găsirea unui partener, iar când îl găsesc continuă să se depersonalizeze. Devin leneșe pentru ele însele, dar mereu promte pentru partener. Greșeala constă în a te comporta ca un preș, dar a te aștepta ca partenerul să te vadă ca un diamant. În ochii celorlalți suntem cea ce exteriorizăm și mai puțin cum  ne așteptăm să fim văzuți. Iar dacă într-adevăr bărbații se tem de femeile puternice, este pentru că nu sunt pur și simplu la înălțimea valorii lor. Oare a cui este vina că bărbații percep că femeia este  nuputincioasă, iar când aceasta se plictisește să joace rolul de prostuță, devine vulpea cea vicleană?  Dacă vă simțiți puternice, inteligente și independente arătați-o de la început.Altfel, ve-ți folosi această minciună mai de vreme sau mai târziu.
   Nu banii contează, ci iubirea.  Iubirea și banii nu au puncte comune. Dar nici trenul nu merge pe o singură șină și dacă aceastea cumva se intersectează... .Ceea ce este adevărat este că banii influențează viața de zi cu zi a cuplului ca la final să se reflecteze în sentimentele lor. Nu există o rețetă în acest sens. Să fie mai mulți bani, mai puțină iubire sau invers. Poate funcționa oricum. Însă partenerii cu diferențe de statut economic prea mari sunt destinați eșecului. Stilurile și experiențele de viață își vor spune la un moment dat cuvântul. În cazul în care un partener are prea mulți bani, iar celălalt este foarte sărac, iar cuplul este trainic, fie cei doi sunt eroi într-o telenovelă, fie cel din urmă compensează puternic cu ceva sau promite să îl ajungă din urmă. Doar în laboratoarele de fizică poli opuși se atrag.În viața de zi cu zi poli opuși rămân opuși.
   Timpul vindecă tot, mai ales în iubire. Minciună. Este ca și când ai vrea să gătești o ciorbă și te aștepți să fie sărată fără ca tu să fi pus sare, vrei să fie de zarzavaturi fără să le toci mărunt și să le adaugi.Dincolo de acest exemplu,noțiunea de timp a fost îndelung dezbătută de mulți filosofi. Ceea ce se înțelege din încâlcitele lor idei nu are prea multe legături cu această minciună spusă în vânt. În realitate, timpul nu are niciun impact direct asupra niciunui obiect solid din acest Univers. În iubire nici atât. Dacă ieri aveai un anume sentiment de dragoste pentru o persoană iar azi nu, asta se întâmplă datorită propriilor reflecții asupra faptului, timpul...a fost doar martor. În viața de zi cu zi, experiențele trăite te transformă, la fel și perspectiva asupra partenerului și a iubirii. Daca în iubire este cineva care schimbă ceva ești tu...sau partenerul.
   În iubire și în cuplu nu trebuie să existe secrete.  Noi oamenii iubim în mai multe moduri. Într-un fel ne iubim sora/fratele, într-un fel bunicii, părinții, partenerul și proprii noștri copii. Față de fiecare ne comportăm relativ divers (în literatura de specialitate se numesc ”măști sociale”) și cu fiecare vorbim anumite lucruri adaptate tipului de relație. Câți dintre voi vorbiți cu părinții sau copii voștri despre sexul cu partenerul? Asta înseamnă că îi mințiți? Nu. Ideea în sine este o minciună conform căreia  în iubire și în cuplu nu există secrete. Ne mințim pe noi înșine, pentru acest fapt este imposibil de verificat. Nimeni nu se cunoaște pe el însuși în profonditate și deci nu îi poate cere celuilalt să se descopere și de cel mai intim aspect pentru a-și înștiința partenerul. În plus, oamenii se schimbă de-a lungul timpului și asta nu vine mereu comunicat. Când există dubiul unui fapt grav ce periclitează relația de cuplu, i se poate cere partenerului să dezvăluie dacă are ceva de spus sau ascuns. În rest, lăsați spațiu intim iubirii. Micile Secretele fac parte din ea.
  Dacă partenerul te iubește cu adevărat nu te refuză niciodată și te urmează oriunde.  Asta da minciună. Oare iubirea trebuie pusă la probă? Iar oamenii pentru a demonstra iubirea trebuie să devină umbra celui pe care îl iubesc? Hmm...dacă în realitate a-ți fi puși în situația de a demonstra această idee, a-ți fi foarte dezamăgiți. Dar pentru a salva aparențele unei relații unii oameni recurg la acest compromis:nu refuză partenerului nimic și îl urmează întocmai ( mă refer aici la urmat atât în sens psihologic cât și fizic). Dar în felul acesta se deluzionează singuri. Este greu să fi curajos și să admiți că nu ești de acord cu ceva, că nu vrei să faci acel lucru sau altul, că nu vrei să urmezi partenerul. Pentru că dincolo de iubirea pe care o purtăm partenerului avem personalitatea noastră și propriile noastre nevoi de satisfăcut. Nu este dovadă de egoism să admitem că nu împărțim aceleași idei cu cel pe care îl iubim. Este uman. Iubirea nu este despre câte Da-uri îi spunem partenerului.
  Bărbații vin de pe Marte, iar femeile de pe Venus. Minciună spusă pentru a găsi un țap ispășitor. Atât femeile cât și bărbații vin de pe aceași planetă. Și vorbesc o limbă comună. Când o persoană ajunge în stadiul de a spune această frază, este clar în conflict cu ea însăși. Sau poate nu a găsit partenerul cu care să poată avea o uniune solidă și să formeze un cuplu liniștit. Deși vorbim aceași limbă, comunicăm relativ divers la nivel non-verbal, utilizând scheme preluate din familiile noastre. Când doi oameni se întâlnesc diferențele pot crea dificultăți în a se înțelege pentru că fiecare este diferit. Dar în orice caz de pe aceași planetă.
  După o dezamăgire în dragoste, , nu mai poți avea încredere în iubire. Nu toate relațiile sunt fericite. Este normal unele să se termine urât și să suferi din dragoste și este adevărat că fiecare relație te schimbă și fiecare partener lasă urme în suflet. Însă este mare minciuna când spui că nu mai poți iubi niciodată. Pentru că efectiv nu este așa. Te poți feri voit să mai întâlnești pe cineva o perioadă, dar nu poți rămâne ascuns o viață. Poți avea relații de scurtă durată înainte să se instaleze intimitatea și să începi să iubești până când te vei vindeca și o vei putea-o lua de la capăt. Dar teama aceasta mare de a te re-îndrăgosti și teama de a nu sfârși la fel ca prima dată te oprește în loc. Sufletul nostru se curăță după orice greutate și suferință ori de câte ori vrem noi. Dacă înțelegi că în iubire se mai și pierde, dar se și câștigă atunci te asigur că îți vei demonta această idee care nu își găsește locul decât printre mituri și minciuni.

    Acestea sunt doar câteva dintre minciunile nevinovate ale adultului îndrăgostit, care neștiind ce să facă cu ale sale sentimente și fără a le recunoaște ca aparținându-i, le pune în seama vecinului. Ceea ce este neobișnuit este că pretinde sinceritate și crede că își clădește viața pe bazele ei. Cunoașterea de sine profundă, recunoașterea și asumarea responsabilităților șterg negreșit toate minciunile. Dar nu-i așa că ne vedem propriile greșeli în celalalt mai ușor decât le vedem în noi?
 

duminică, 18 ianuarie 2015

Familia traditionala

 
   Bert Hellinger a fost primul psiholog care s-a ocupat de sistelul relațional familial și care a dezvoltat teorii despre construcția familiei și ordinea ierarhică sănătoasă dintr-o familie.
    Bazele acestei idei provin din timpul celui de-al doilea război mondial, când bărbații erau obligați să părăseasca familia și să meargă pe câmpul de luptă. Cum familia rămânea brusc fără un membru, aceștia trebuiau să se reorganizeze pentru a supraviețui și nu de puține ori să dea un nou format familiei câtă vreme mulți dintre bărbați nu se mai întorceau acasă niciodată. Femeile rămase acasă, trebuiau să preia locul soților și din figura maternă deveneau dintr-o dată și o figură paternă, doar că se crea o confuzie în mintea copiilor care nu știau cum să își reprezinte sistemul familial. În unele cazuri, pentru că mamele aveau prea multe responsabilități, cereau de la primul copil/sau primul băiat să ia locul tatălui plecat. Așadar, din locul de copil, copilul trecea în locul adulților fără să aibă maturizarea necesară pentru a ocupa acest post.

    Ordinea sănătoasă în familie este de departe cea în care bărbatul este pe primul loc, el conduce și își hrănește și protejează soția și copii.Femeia îl urmează atât în ierarhie cât și in acțiunile și deciziile pe care bărbatul le ia. Apoi copii, care la rândul lor sunt importanți ierarhic în funcție de momentul nașterii lor (Fig.1).
    Încă de pe vremea când oamenii trăiau în peșteri sau case improvizate, această ordine a favorizat evoluția omenirii, supraviețuirea și perpetuarea speciei. Natura a înzestrat și  ea omul astfel încât să le fie ușor să se unească și să dea sens vieții. Pe bărbat l-a făcut puternic fizic pentru a captura hrana, tacit pentru a-și construi un plan de atac, cu o viziune și raprezentare spațiale superioare astfel încât să obțină hrana necesară, greu adaptabil la schimbări și mutări care îi permiteau însă să rămână stabil într-un loc pe care să îl cunoască bine, manualitate și dexteritate. 
                                                *********************************
    Să luăm un exemplu: oamenii din timpurile străvechi locuiau în peșteri. Bărbatul, care cunoștea locul și pericolele, pleca la vânat. O bună orientare în spațiu îl ajutau să recunoască locurile, o bună viziune să vâneze un animal de dimensiuni direct proporționale cu numărul membrilor familiei sale dar și un animal comestibil și sănătos. Bărbatul trebuia să vorbească puțin pentru a nu face zgomot și să piardă vânatul și să urmărească cu privirea îndelung (tocmai de aceea bărbații se uită îndelung după fete :) ). Acasă, femeia rămânea să aibă grijă de copii, să gospodărească și să asigure bunul mers al casei. De aceea, femeia este sensibilă, firavă, adaptabilă la mediul în care bărbatul ei o aduce, vorbăreață ( trebuia să învețe copii diverse lucruri) dar și ageră la minte pentru a îmbina puținele obiecte de care dispunea cu care să creeze un cămin  confortabil pentru bărbatul întors acasă, dar și protector pentru copii. Acest șablon este unul primar și extrem de simplu, dar evidențiează formula tradițională unei familii. Acesta se aplică și astăzi, iar acolo unde nu se potrivește întocmai apar disfuncții și dezordini. Deși ne considerăm evoluați și mult mai inteligenți decât strămoșii noștri, suntem prinși în propriile capcane cu repercursiuni grave asupra sănătății noastre psihice și fizice.
                                                                 **********

      Un prim aspect de bază într-o familie este cel conform căruia părinții oferă, iar copii primesc.  Niciodată invers, decât dacă părinții cer și au într-adevăr nevoie ( de regulă când părinții sunt bătrâni au nevoie de ajutor și le trebuie oferit). Părinții oferă hrană, protecție, iubire, afecțiune, siguranță iar copii primesc necondiționat. Uneori se întâmplă ca părinții fie să ceară ceva în schimbul celor oferite fie să ceară înainte să ofere. Nu este firesc, este o dezordine familiară și nu ajută sistemul în care sunt să fie unul sănătos și proprice pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor. De regulă, părinții care cer de la proprii copii au propriile lor carențe. Copii trebuie să se opună și să ceară să rămână pe postul de copii, respectând ierarhia.

     Un alt aspect este cel în care femeia stă în stânga bărbatului, iar în stânga ei copii. În acest sistem, ordinea este respectată, ierarhia este corectă iar familia este funcțională(Fig.1).Fiecare își va cunoaște rolul și ce are de făcut, având toate șansele să fie fericiți. Când ordinea dintre soți se schimbă, bărbatul este și se simte în pericol, pentru că autoritatea sa este încălcată. Ea ar trebui să realizeze ceea ce face bărbatul (vezi exp de mai sus) dar fizic nu îi este permis). El ar trebui să aibe grijă de copii, să îi îngrijească să îi hrănească și să se ocupe de educația lor, lucru care nu îi vine mânușă pentru că nu este înzestrat cu acele calități necesare.(Fig.2). Ceea ce rezultă este un amestec de autorități, lipsă de respect, copiilor nu le sunt transmise valori de viață și nici modele de comportament care să îi ajute la maturizarea lor. 

Fig.1

Fig.2      

       În cele mai multe cazuri, bărbatul care nu are postul cuvenit, va fi un soț și un tată absent (chiar dacă locuiesc împreună), nu se implică în viața de familie, poate dezvolta o dependență(alcool, droguri, jocuri de noroc), va lipsi destul de mult de acasă (dese întâlniri cu prietenii, cluburi, activități sportive sau se va implica peste măsură la servici). Și femeia care ia locul bărbatului își modifică comportamentul. Ea va deveni mai dură (își pierde din instinctele materne), autoritară, va lipsi din viața copiilor pentru că în cele ma multe cazuri va trebui să facă și activitățile soțului dar și ale ei de mamă si femeie). Poate deveni frecvent tristă, negativistă, lipsită de  timp pentru ea și copii, se va simți o victimă și neajutorată. Copii crescuți într-un astfel de sistem familiar sunt foarte afectați, dezorientați, își vor reprezenta greșit lumea pentru că ei o percep distorsionată. Cel mai probabil vor copia acest model pentru că li se pare normal și firesc. Pe plan emoțional nu sunt suficient dezvoltați și vor rămâne imaturi și lipsiți de voință chiar și la vârsta adultă. Nu excelează în creativitate, ci vor prefera să rămână mediocrii. Se tem de schimbări pentru că au stimă de sine scăzută, fără încredere în ei dar și în ceilalți.
    O categorie aparte o reprezintă familiile în care copilul, preia rolul unui părinte (pornind de la modelul familiilor din timul celui de-al doilea război mondial). Fig 3 și Fig.4 reprezintă (am ales imagini amuzante dar semnificative ) modul în care membrii familiei sunt nefericiți iar sistemul familial nu doar că nu este funcțional, dar este periculos și dăunător.
Fig.3

Fig.4
Acest lucru se întâmplă în familii unde tatăl este absent(atât fizic cât și psihologic) iar mama cere ajutorul unui copil pentru a prelua responsabilitățile  fie ale tatălui fie ale ei, deși ea ar trebui să lase locul copiilor în ierarhie și să ceră ajutorul unui alt adult, dacă tatăl chiar nu este prezent. Sunt familii din tipologia exemplului de mai sus, sau unde unul dintre părinți a decedat, sau în urma unui divorț.
 Copilul, care este imatur, nedezvoltat emoțional și fizic, face lucruri mai mari decât poate și înțelege. Evident că le face rău(chiar dacă intențiile sunt bune)și întreg sistemul este afectat. În primul rând, va suferi el pentru că este privat de atenție, afecțiune și protecție din partea părinților. Vor suferi părinții pentru că nu își vor permite să se impună, să conducă și să fie adulți, ci se vor transforma în copii care așteaptă de la proprii copii rezolvarea situațiilor. Și vor suferi și ceilalți frați pentru că vor intra în conflict cu fratele/sora care a devenit brusc mamă/tată și a cărui autoritate nu o pot respecta ceea ce va declanșa conflicte.
    Părinții vor oferii tot ce pot copiilor lor, dar nu pot oferi responsabilitățile lor, suferințele, obligațiile, problemele sau datoriile. Copii, pentru că își iubesc nespus părinții, se vor oferi să îi ajute și le vor prelua din greutăți cu scopul bine intenționat de a-i ajuta și de a-i vedea fericiți, dar din imaturitatea acțiunilor lor rezultă o dezordine greu de controlat. Când vor fi mari și adulți, vor avea o scăzută încredere în ei înșiși, nu vor putea avea relații stabile, vor prelua și transmite acelaș model familial în care au crescut și copiilor lor, vor fi agresivi și lipsiți de repere, instabili emoțional. Cel mai probabil, în timpul adolescenșei vor abuza de droguri, alcool sau jocuri de noroc pentru a mai detensiona din presiunea pe care o resimt. Foarte posibil vor avea comportamente antisociale cu ajutorul cărora nu doresc să facă rău, ci vor cere disperați ajutor, atenție și afecțiune.
    Un alt exemplu este cel al familiei divizate, în care copii, sesizând probleme dintre părinți, încearcă să îi unească și să îi țină împreună, punându-se între ei (Fig.5).
Fig.5
Copilul, din nou trece din poziția sa corectă din ierarhie și nu lasă adulților probleme. Este adevărat că el își dorește ambii părinți împreună și alături, dar acestea nu sunt responsabilitățile lui. Cel mai grav este, când nu copii decid asta, ci părinții, care în mod inconștient cer ajutor copiilor să le salveze relația de cuplu. Acești copii de obicei unici la părinți,cresc imaturi, urmând tipologia bufonilor(mereu amuzanți, zambăreți,glumeți, încercând să te facă să uiți de griji și probleme). În cazul familiilor cu cel puțin doi copii, acest eveniment marcant îi va separa și îi va întoarce unul împotriva celuilalt, iar părinții vor atrage de partea lor câte un copil pe care îl vor folosi ca armă și apărare. Acești copii vor crește în spirit competițional, se vor amesteca mereu în problemele celorlalți (vezi Pacificatorul-persoana din mijlocul problemelor ), vor vedea viața în alb și negru, nehotărâți.
   
     Copii trebuie să se diferențieze de părinți și să recunoască propriile lor limite, drepturi și responsabilități. Aceasta este adevărata iubire și adevăratul respect dintre membrii ei. Probleme și dificultăți există în mai toate familiile, dar ele vor trebui rezolvate de adulți fără a-i ridica la nivelul prea înalte. Vor avea timp când vor fi la rândul lor adulți (asta dacă nu cumva, paradoxal, părinții se vor trezi să devină părinți când copii le sunt deja adulți și le vor dicta ce trebuie să facă, încercând simbolic, să recupereze timpul pierdut).
    Pentru că, cele mai multe despărțiri sau probleme din interiorul familiilor este datorat dezordinii sistemului însuși, îți propun o reflecție asupra familiei de origine sau celei formate de tine. Te ajută să identifici dacă te încadrezi în unul din exemplele oferite și îți oferă o prospectivă și un punct de plecare pentru ați re-aranja viața. Mult succes!

Personalitatea pasiv-agresiva (negativista)

   

 Personalitatea pasiv-agresivă sau negativistă își arată ostilitatea față de toți cei din jurul lui. Este o tipologie tot mai întâlnită în zilele noastre pentru că la conturarea acestei personalități stau familiile destrămate, părinți care își petrec foarte puțin timp cu copii, criticile și umilințele din partea persoanelor adulte,lipsa afectivității. Și societatea are partea ei de vina pentru că este tot mai puțin tolerantă la greșeli, nu oferă loc și persoanelor mediocre și nu încurajează creativitatea, nu ajută oamenii să își găsească locul în lume și astfel se simt inutili.
     Aparent, personalitatea pasiv-agresivă, este gentilă, maleabilă, însă în realitate refuză orice sugeriment. Are o agresivitate pasivă transmisă nu prin violență cât prin atitutdine și comportment.


       Personalitățile pasiv-agresive suscită în cei din jurul lor sentimente de neliniște și furie făcându-le să se simtă inutile, vinovate și inferioare. Este artist în a crea confuzii, nu exprimă niciodată ceea ce simte și nu este în concordanță cu propriul comportament și atitudine. Poate spune un lucru însă se comportă  diferit. Când i se atrage atenția asupra acestui fapt devine irascibil și poate întoarce spatele și pleca.

     După o întâlnire cu o astfel de persoană te poți simți fără puteri, vlăguit, vinovat, secătuit. Asta pentru că o conversație cu o personalitate pasiv-agresivă este aproape fără sens, te învinovățește fără să fi făcut nimic și orice ai spune nu este adevărat, valoros, important. Orice ai face sau spune este întors împotriva ta. Și toate acestea fără să îți spună ceva direct, ci mai degraba suscită un amalgam de emoții și confuzie. Mai mult decât atât, vorbește de alte persoane pe la spate și nu se va feri să vorbească și de tine când nu sunteți împreună.


     În spatele acestor caracteristici, personalitatea pasiv-agresivă percepe oamenii ca fiind amenințători și își dezvoltă această latură cu care se apără pentru că  are așteptări iraționale. Vede viața în manieră negativistă și consideră că felul său de a fi se datorează lumii exterioare. De obicei, aceste persoane simt un puternic sens de incompetență și deci opune rezistență când trebuie să treacă la acțiune, evitând astfel eventuale eșecuri. Preferă să delegheze și să dirijeze acțiunile altora trăind prin succesurile și realizările altora, pe care nu de puține ori și le atribuie. Așadar devine dependent de ceilalți și pentru că simte o permanentă stare de anxietate nu se adresează direct, ci indirect lăsând mult loc interpretărilor.

    În alternativă, comunică deseori ironic, critic și fără precizări. Se victimizează și consideră că nu este iubit și apreciat. Face rar complimente și le face pe un ton negativist, sau critică pe un ton amuzant. Lipsa de coerență și de precizări îi permite să se disculpe în cazul în care este acuzat de ceva folosind adesea fraze precum ”Nu am fost înțeles bine”

    În aparență comportamentul pasiv este o iluzie pentru că doar îl ajută să își pună în aplicare planul sau scenariul, important fiind modul agresiv de a se comporta cu ceilalți. De aici și numele de pasiv-agresiv (este o agresivitate nemanifestată prin violență fizică ci tacit).

   În formula descrisă mai sus se încadrează puține persoane. În general, persoanele de tip pasiv-agresit au mult mai puține caracteristici decât cele enumerate, dar nu le face mai ușor de  tolerat. Sunt persoane ce pot avea un trecut trist sau pot avea un început de boală psihică (se pot adresa specialiștilor psihologi, psihoterapeuți). Dacă ați identificat în cercul de prieteni și cunoștințe astfel de persoane hotărâți ce doriți să faceți în relație cu el, asta până nu deveniți simili. Fermitatea și hotărârea vă vor  ajuta cel mai mult. Pasiv-agresivulului nu îi plac persoanele care nu intră în jocul lor. O data ce și-au dat seama de acest lucru, vor pleca singuri.

  

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Catre viitor cu o stare de bine...

  

Viața cotidiană ne pune zilnic la grea încercare și ni se cere să fim tot mai în formă și pregătiți pentru noi și dificile provocări. Recent, societatea a fost denumită ”junglă” unde toți se luptă să căștige și unde nimeni nu ține seama de celălalt. În realitate, lucuruile nu stau chiar așa. Provocările sunt într-adevăr uriașe dar nimic nu poate fi exagerat decât dacă noi permitem acest lucru. Sunt nenumărate tehnici de relaxare( yoga), avem nenumărate mijloace de a depăși frustrările și greutățile(sport, cursuri de dans,pictură, teatru), iar speialiștii sunt la tot pasul( psihologi, consilieri). Însă mici trucuri există și pentru acasă, făcute în liniște și tihnă, fără costuri materiale. E nevoie de bunăvoință și...cam atât.
   Gary Dougles a propus câteva trucuri cu ajutorul cărora poți îmbunătății calitatea vieții și de ce nu a sănătății. El a realizat un set de 9 întrebări pe care mie îmi place să le denumesc ”întrebări către un viitor cu o stare de bine...”.
  Le denumesc așa pentru că aceste întrebări te ajută să iei contact cu prezentul și mai mult decât atât să te ”vezi” pe tine însuți, să te înțelegi și să te cunoști mai bine astfel încât să ști ce decizii să iei, cum să acționezi și de ce nu, cum să te comporți în anumite circumstanțe.
   
Cum se face?

    Începe prin a înțelege că aceste întrebări au scopul și beneficiul de a structura și împrospăta Eul. Este util să le citești pe toate și să îți răspunzi imediat, dar este bine și dacă răspunzi pe rând la fiecare întrebare in decursul unei zi/săptămâni/luni. Totul depinde de tine și de timpul pe care dorești să ți-l acorzi, dar și de rapiditatea cu care reușești să le ”decodifici”.

 1. Dacă în viața mea mă orientez către o stare de bine prin intermediul bucuriei, încrederii, determinării, serenității, libertății, iubirii...atunci în corpul meu simt....

2. Ce anume gând mă face să  am o stare de bine și să zâmbesc?...

3. Ce cred că sunt eu și ce doresc să fiu pe viitor?...

4. Așa cum sunt eu acum, cum poate fi mai bine de atât?...

5. Ce este bine/bun în acest prezent iar eu nu pot să văd?

6. Ce energie, spațiu și conștiință este în corpul meu care să îmi permită să am o stare de bine?

7. Acest nou Eu care sunt acum, dacă  îmi oferăposibilitatea de a face ceva grandios și evolutiv, ce ar fi?...

8. Cum trebuie să mă (re)gândesc la mine acum?

9. Ce trebuie să fac pentru ca toate planurile mele să se manifeste?


        De la aceste întrebări pot deriva multe altele până să răspunzi la întrebarea de bază. Așadar, lasă imaginația și creativitatea să zburde. Poți scrie răspunsurile, sau le poți ”spune” în gândul tău.Acordă timp fiecărei întrebări. Întorcându-te către tine, către Eul și Sinele tău, către locul cel mai ascuns din tine și poți să te descoperi așa cum nu credeai vreodată că ești și să scoți la lumină o parte din tine ce te poate schimba extraordinar de mult.Cu toții suntem frumoși și nemaipomeniți. Noi oamenii, nu suntem niște simple animale care doar își satisfac nevoile de bază. Avem gânduri, ambiții și idei. Mereu avem câte ceva de schimbat la noi, când de fapt schimbarea suntem chiar noi și se gașeste în inima noastră.
Mult succes! 

miercuri, 9 iulie 2014

Mecanisme de deformare a informatiei



Poate te-ai intrebat de ce uneori, dupa ce ai luat decizii aparent corecte, ai dat gres;ei bine, se intampla asta dupa ce, adesea, deciziile pe care initial le-ai considerat corecte, au avut la baza niste mecanisme de deformare a informatiei. Psihologia cognitiva, care studieaza procesele de insusire a cunostintelor despre lumea exterioara si modul de prelucrare a acestora, a pus bazele unui studiu din care au rezultat anumite tulburari ale functiilor gandirii logice care corespund unor erori de judecata. Acestea te vor impiedica sa evaluezi 100% obiectiv o situatie si drept urmare nici interpretarea ei nu va fi `curata`. Iata cateva dintre aceste mecanisme: Inferenta arbitrara(tragi unele concluzii fara nicio proba).Suprageneralizarea(pornind de la un fapt unic iti imaginezi consecinte generale). Personalizarea(exagerezi importanta unor legaturi dintre tine si o situatie nefavorabila). Maximalizarea si Minimalizarea(dai o importanta mai mare evenimentelor negative si o importanta minora celor pozitive). Selectia arbitrara(te concentrezi pe lucruri marunte si neglijezi pe cele cu adevarat importante). Catastrofismul(rationamentul unei situatii este dus la extrem si nu iei in considerare si alte posibilitati cu impact mai mic).
Aceste greseli de judecata le facem zilnic fara sa fim constienti de ele. Pe unele le folosim mai des pe altele mai rar sau deloc. Nu sunt un pericol decat in masura in care aceste mecanisme impiedica bunul curs al lucrurilor.
Tu, pe care le-ai identificat ca apartinandu-ti?

luni, 16 iunie 2014

Ce spui de fapt când spui ”Nu” ?

   

 Te-ai gândit vreodată ce spui de fapt după ce spui Nu? Care sunt urmările unui Da, deși nu vroiai să spui, dar nu ai avut curajul să o faci? Ei bine, sunt  mult de spus despre ce înseamnă când spui Nu, deși majoritatea oamenilor consideră că refuzul aduce conflicte, rănește oamenii și te fac neplăcut și respins. Teama de a nu fi plăcut și cooperant te aruncă în vârtejul unui Da, ce din partea ta este cu intenții bune, însă, pentru că nu ți l-ai dorit ca răspuns te pun în situații stânjenitoare. De câte ori nu ai acceptat un favor pe moment pentru ca în secunda doi să născocești minciuni pentru a refuza ceea ce tocmai ai acceptat? Și pentru ați susține minciuna mai adaugi alte câteva ca apoi să eviți persoana pentru că nu mai ști exact ce i-ai spus sau pentru că nu mai ști pur și simplu ce să mai spui?Presupun ca răspunsul este: ”de neumărate ori”. Dacă am intuit bine, atunci acest articol îți este dedicat și ție. Pentru că dacă ai reuși să îndrăznești să spui Nu, ai vedea ceea ce spune acest răspuns despre tine!

         Este oare greu să spunem ”Nu” atunci când cineva ne cere o favoare? Ai tinde să spui..Nu! Însă Da! Este greu să spunem Nu și majoritatea oamenilor optează pentru a minți, a găsi alternative, a fugi, a subtitui sau a da vina pe celălalt. De câte ori nu te-a rugat o prietenă să ieși cu ea la o cafea în timp ce tu vroiai să rămâi acasă să vezi un film, sau mama ta care îți cere să o duci cu mașina acasă pentru că fie plouă fie este prea cald, iar tu aveai nevoie să te odihnești? Sau de câte ori o colegă de serviciu nu ți-a cerut să dai telefon unor clienți în locul ei și astfel tu să rămâi o oră în plus după program pentru că nu ai avut timp să să iți termini treaba ta? După ce accepți și faci favorul te simți stânjenit, frustrat, te învinovățești pentru că nu i-ai spus Nu și îți trec prin minte o grămadă de idei care nu îți dau pace și nu te lasă să îți faci treaba până la capăt. Este clar că ar fi trebuit să refuzi și asta ar fi fost în favoarea ta.
     Exemplele pot continua, dar ideea este aceași: când accepți un favor și răspunzi DA deși ai fi vrut să spui NU lucrurile se complică. Nu este nimic în neregulă în a face favoruri, în a oferi ajutorul și a spune Da unor rugăminți, însă trebuie să fi atent dacă vrei cu adevărat acest lucru.
    Când spui Da fără  să clipești și când accepți să ajuți fără să pui mai multe întrebări te fac pe moment să te simți un om minunat. Și este frumos să te simți așa. Depinde dacă și mai apoi te simți la fel  sau...nu.
    Ceea ce face dificil să spunem Nu are rădăcini în copilăria noastră timpurie de până la 3 ani. Aceasta este o etapă de vîrstă foarte delicată în care copilul învață să descopere lumea, învață să se descurce singur și îi place să exploreze. Părinții, din rațiuni sociale de cele mai multe ori, interzic uneori chiar drastic și agresiv copiilor să facă anumite lucruri formulând propoziții cu micul și nevinovatul Nu:
    ”Nu ai voie să atingi...”
    ”Nu pune mâna acolo”
    ”Nu alerga”
     ”Nu băga chestia aia în gură”
Sună cunoscut!? :)

   Învățați de mici că NU ai voie să faci o grămadă de lucruri, copii, când vor deveni adulți, vor avea acelaș tip de comportament și vor spune Da de nenumărate ori, deși asta le aduce nemulțumiri și frustrări de cele mai multe ori. Acești adulți interiorizați aceptă să se pună în slujba celorlalți din teama de abandon și puternicul resentiment că nu vor mai fi apreciați și iubiți.
   Din păcate educația încurajează pasivitatea și produce indivizi disciplinați și supuși. Este greu să te porți diferit față de ceilalți pentru că riști să fi exclus din grup și ignorat de societate. În mod automat oamenii se  conformează majorității și se supun nevoilor celorlalți, îi ajută pe cei puternici să-și  îndeplinească propriile visuri, le oferă sprijin să se dezvolte și le acordă șansa să persevereze. În timp ce acei adulți slabi devin tot mai interiorizați, supuși, triști, amăgiți și simțind  că nu au făcut nimic cu propria viață.
    La automatizarea răspunsului Da la orice stau și unele experiențe cu oameni care reacționează agresiv și la cel mai mic refuz. Primii oameni din viața noastră care nu acceptă un răspun Nu sunt chiar proprii noștri părinți. Aflați la vârsta încercărilor și implicit a greșelilor, copii tind să fie disciplinați prin amenințări și jocuri subtile: ”Dacă nu te speli pe mâini și nu vi imediat la masă mami cu tati nu te mai iubesc!” Ei bine, ce copil nu s-ar conforma acestei cerințe? La auzul acestor fraze copilul este înspăimântat chiar îngrozit că nu va mai fi iubit, pentru că el nu înțelege ideea ci preia cuvintele ca atare. Este încă dependent de părinți, este fragil și are nevoie de atâta iubire încât se conformează și face ceea ce își doresc părinții lui în acel moemnt, deși el vroia cu totul altceva. Repetate, aceste scene fac din copil și mai apoi din adolescent și adult o personalitate ștearsă în slujba nevoilor celorlalți, dar cu sentimentul (fals de altfel) de a face o faptă bună: aceea că ai mulțumit pe cineva. Când acepți să faci ceva deși nu ți-ai fi dorit nu o vei face niciodată bine și te pui pe tine în pericol. O tânără acceptă să conducă asociația de locatari deși nu avea timp și pentru acest lucru, încât a plătit o amendă de 2000 de euro pentru că a pierdut două facturi și nu a putut dovedi că a plătit utilitățile la lumină ale blocului. O altă tânără a ales să se mute într-un cartier unde plătește chiria mai mare pentru că nu putea refuza o vecină care îi cerea favorul de a-i supraveghea copii când își făcea cumpărăturile. Urmările și consecințele unui Da pot crea discomfort psihic enorm. Deși pare mai greu de spus Nu, acesta crează pe moment o ușoară tensiune și poate celălalt va fi uimit că l-ai refuzat. Însă, spre surprinderea ta, îți pot garanta că 99% dintre persoanele refuzate se vor simți satisfăcute de refuz mai mult decât de un Da urmat de tensiuni care pot cauza neplăceri. Probează!
   Când spui Nu apare imediat teama de abandon, impresia că vei fi criticat și exclus și vei fi considerat rău, cusurgiu, egoist, neprietenos. Urmarea unui Nu este, în mintea majorității oamenilor, un conflict izbucnit chiar de ei. Și cine și-ar mai dori vreodată un prieten care crează doar conflicte? Așadar, este mai simplu să accepți orice. Cu riscul de a te simți trist și depășit de situația în care tocmai ai intrat.

 Ce spui de fapt când spui Nu?
     Atunci când spui Nu îți respecți nevoile și timpul și acorzi atenție drepturilor personale. Poți ajuta o prietenă să aleagă un cadou iubitului ei, dar în același timp ai nevoie de odihnă. Poți merge la meciul de fotbal cu iubitul tău, însă ai nevoie de timp să îți termini lucrarea ce o ai de predat chiar mâine. Poți avea grijă de copii vecinei, dai ai dreptul să te răsfeți și să stai în liniște. Un Da spus cu voce tare poate strica o prietenie de o viață într-o secundă în care ai fi putut spune Nu. Este exemplul actorului Lucien Guitry, care,obosit de insistențele unui bun amic, acceptă invitația acestuia la masă. Imediat ce acesta iese din birou, actorul strigă cu voce tare către secretară : ”Amintește-mi să-i scriu imbecilului că nu mă duc joi cu el la masă!”.Dar tocmai în acel moment îl vede în ușă pe amicul care se întorsese să își ia umbrela pe care o uitase.Fără ezitare, actorul adaugă: ”Pentru că joi iau masa cu domnul!” Ar fi minunat să avem cu toții această prezență de spirit, dar realitatea infirmă că am avea la îndemână atât de ușor aceste magice cuvinte.
  
    Când spui Nu ești curajos și acepți confruntările. Nu contează ce sentimente sau ce reacții au ceilalți la refuzul tău pentru că tot ceea ce contează în acel moment ești tu. Sună egoist, însă sunt momente în care trebuie să contezi înaintea tututor. Când refuzi îți cunoști limitele și îți prioritizezi nevoile.
    Câns spui Nu ai încredere în tine, te apreciezi, nu te judeci și nu te învinovățești pentru urmările refuzului tău. Înțelegi că nu ești dator și responsabil pentru ceilalți și că poți alege momentul când vrei să ajuți pe cineva.
   Când spui Nu ești un om liber, nu depinzi de atenția și iubirea nimănui și ai încredere că ceilalți te vor aprecia pentru multe alte calități mai mult decât pentru un simplu refuz de moment. Ești în largul tău, te porți firesc și ești senin. Ceilalți nu doar că se pot molipsi de pozitivismul tău, dar te vor aprecia mai mult.
   Câns spui Nu te respecți pe tine și prin urmare și ceilalți te vor respecta. Un răspuns negativ face parte din registrul normal al reacțiilor umane și poți fi socotit și apreciat pentru reațiile autentice și de calitate, mai ales dacă Refuzul este însoțit de explicații sincere.
   Câns spui Nu ești mai degrabă echilibrat decât anxios. Echilibrat pentru că îți evaluezi starea de spirit în momentul în care primești cererea și ai capacitatea de a evalua și echilibra situația. Poți refuza pe moment și amâna pe altă dată. Poți evită să mai adaugi unei zile încărcate și proaste și alte griji care nu îți aparțin.
Eeste adevărat că este mai greu să spui Nu cu voce tare, decât să spui Da urmat de gândul: ”Ar fi trebuit să spun NU!” Nu se poate schimba acest mod de reacție când ai învățat asta de mic, însă poți încerca!

  

joi, 22 mai 2014

Fii perfect!

     În Analiza Tranzacțională Eric Berne a conturat câteva devize după care fiecare dintre noi ne ghidăm. Aceste devize sunt mici tipare care sunt adânc memorate și cufundate în inconștient pe care le vom aplica la fel de inconștient în viața de zi cu zi, atunci când dorim să realizăm ceva.
     Una dintre ele o voi prezenta în cele ce urmează pentru că mi se pare că este tiparul nu doar cel mai întâlnit , dar și cel cu care suntem încurajați să trăim.
  Fi perfect! este o conjuncție folosită de persoanle care nu lasă nimic la voia întâmplării. Sunt foarte critici cu ei înșiși și întruchipează perfecțiunea. Vor ca totul să fie ”ca la carte”  și muncesc enorm pentru fiecare detaliu. În cazul în care nu iese cum vor ei se agită și devin nervoși, însă cu siguranță vor îndrepta lucurile. Pun foarte mult accentul pe perfecțiune mai mult decât pe calitate pentru că cei ce se ghidează după deviza ”Fi perfect!” sunt persoane teatrale, cărora le plac lucrurile fastuase, care plac ochiului si impun aria vizuală.Sunt însă exagerați și zgarciți cu aprecierile pozitive atât pentru ceea ce fac ei cât și pentru ceilalți. Îi pueți recunoaște după anumite cuvinte pe care le folosește frecvent: probabil, sigur, într-adevăr, complet, după cum s-a văzut, exact. Atunci când scrie poate scrie anumite cuvinte cu litere mari pentru a scoate în evidență ceva ( urmez cursurile facultății de psihologie- UNU- pentru că imi place să cunosc oamenii și -DOI- îmi place să-i ajut). Când vorbește face pauze de vorbit în mod special pentru a-i lăsa timp ascultătorului să înțeleagă ceea ce tocmai a spus (presupune că nu ar fi avut timp să înțeleagă), fixează un punct imaginar de care pare că se sprijină atunci când vorbește, gesticulează exagerat uneori pentru a completa ceea ce spune și-din nou- pentru a-l ajuta pe ascultător să înțeleagă adevăratul sens al discursului, punctează cu degetul arătător. Are obiceiul de a intrerupe partenerul de discuție și are tendința de a completa/adăuga mereu câte ceva la discursul celuilalt. Este de ajutor în orice situație câtă vreme ști cum să-l strunești și când(dar mai ales cum) să îi pui punct exagerărilor sale infinite.Succes!

duminică, 30 martie 2014

Pozițiile de viață din Analiza Tranzacțională


   Pozițiile de viață sunt credințe fundamentale despre sine și ceilalți pe care oamenii le folosesc cu scopul de a-și justifica comportamentele. Își au originea în Analiza Tranzacțională al cărei fondator este Eric Berne.
    Analiza Tranzacțională a fost născută pentru a aduce umanitate în Psihologie, care până la Eric Berne era considerată tehnică, ermetică și rigidă ( amintesc aici studiile psihoanalitice ale lui S.Freud care categorizează oamenii în clase precise). Drept urmare, fondatorul A.T. dezvoltă o psihologie populară , simplă, vastă ca un tablou complex. Acest tablou poate descrie personalitatea unei persoane, comportamentul său, starea în care se află, dar cel mai interesant este că poate explica ceea ce este dincolo de personalitate, comportament sau stare. Pentru că ceea ce se ”citește” dintr-un tablou are o istorie și un motiv. Și tocmai această parte face A.T. să fie inovatoare, utilă și un mod extraordinar pentru psihologi și psihoterapeuți de a-și exercita meseria, care devine artă o dată cu E. Berne și a sa A.T.
    Numele de Analiză Tranzacțională îi este dat după ce fondatorul ei a observat că la nivelul comunicării, oamenii fac schimburi verbale și non-verbale între stările Eului. Așadar oamenii nu doar comunică ci fac...tranzacții.
   La nivelul dezvoltării copilului, același E.Berne a observat că patternurile comoprtamentale sunt copiate de copil și își au rădăcinile în nucleul familiei. Așadar introduce conceptul de Scenarii de Viață.
   
   Pozițiile de viață pe care voi încerca să le definesc și descriu în această postare, nu reprezintă altceva decât niște descrieri ale unor valori interioare pe care noi oamenii ni le reprezentăm mental, pe care ni le structurăm în copilărie și pe care le folosim ca adulți în manieră inconștientă.
   Aceste descrieri interioare sau convingeri pot fi clasificate astfel:
   
    Eu sunt OK, tu ești OK
    Eu nu sunt OK, tu ești OK
    Eu sunt OK, tu nu ești OK
    Eu nu sunt OK, tu nu ești OK

        Când suntem în starea Eului Adult, confruntările sociale se pot combina în aceste patru forme de mai sus. Se pornește de la ideea că EU stând în fața unei persoane comunic și am un tip de relație cu EA/EL din care poate rezulta cine are de câștigat și cine nu și cum ne simțim ca urmare a confruntării sociale.

   1) Eu sunt OK, tu ești  OK    este poziția câștigătoare care permite avansarea. Pornește de la ideea că în familie, copilul și părinții decid că merită să fie iubiți, că sunt de încredere și se pot baza unii pe ceilalți. Această credință o exteriorizează și o atribuie și celorlalți oameni cu care leagă rapoarte de încredere. Interacțiunile sociale sunt așadar libere și confortabile pentru ambii parteneri.
   În viața reală, ne confruntăm adesea cu persoane necunoscute. Dacă te afli în această poziție nu vei resimți persoana necunoscută ca pe o amenințare, te simți în largul tău și ești gata să  o cunoști pentru că îi acorzi maximă încredere. La rândul său și celălalt se simte în același fel. Mai departe nu se poate spune decât că se poate lega o prietenie strânsă în care cei doi parteneri sunt OK.
2) Eu sunt OK, tu nu ești OK  este poziția în care atitudinea arogantă care conduce la conflicte. Copilul își formează convingerea  că pentru a fi el OK și pentru a reuși trebuie să fi deasupra celuilalt. Așadar, Eul Adult stă în poziție confortabilă, se bazează pe sine însă îl blochează pe celălalt care se simte constrâns și deci nu este OK.
   În viața reală acest tip de poziție este adesea întâlnit la directori, manageri sau șefi care în lipsa unei strategii preferă să nu ofere libertate partenerului cu care luptă permanent pentru a-și demostra că este el capabil de ceva. Evident că partenerul obosește și încetează să mai convingă șeful că poate avea încredere în el. Dacî te afli în această poziție află  că celălalt are nevoie de libertate și să se poate avea încredere în el. Și celălalt poate fi OK.
3)Eu nu sunt OK, tu ești OK    este poziția denumită și ” a-fugi-de”. Aceasta este poziția preferată victimelor. Persoanele dependente de afecțiune și atenție sau în cazul persoanelor depresivesimt nevoia de a fi dirijate, direcționate, sfătuite în permenență pentru că nu consideră că sunt OK. Doar ceilalți sunt OK, de incredere și pricepuți în a le ajuta. De regulă aceste persoane duc o viață simplă, banală și ”atrag” problemele special pentru a întări convingerea că nu sunt capabile și e lasă în voia celorlalți.
   Dacă te afli într-o astfel de poziție, pot fi sigur că și Tu poți fi OK.
4)Eu nu sunt OK, tu nu ești OK  sau poziția ” A-nu-ajunge-nicăieri”.  Copilul învață că nu poate avea încredere în nimeni, că viața și lumea în general nu are niciun sens, că el dar și ceilalți nu au nicio valoare sau putere de a evolua sau de a sta bine, a fi OK. Ca adult, crede că nimeni nu îl poate ajuta pentru că nimeni nu este suficient de bun pentru a face ceva și pentru El, iar El nu face nimic pentru că știe că nu este OK.


   În fiecare zi intrăm în contact cu persoane cunoscute, mai puțin cunoscute sau deloc cunoscute. Inconștient noi traversăm toate aceste poziții cu câte o persoană. Posibil cu părinții să fim frecvent în poziția Eu nu sunt OK, Tu ești OK, în timp ce cu prietenii în poziția Eu sunt OK, Tu ești OK.  De altfel, este cea mai sănătoasă poziție. Oferă posibilitatea de creștere și dezvoltare personală cu o atitudine pozitivă și o viață serenă.
    Poziția ”Eu nu sunt OK, tu nu ești OK” este la polul opus în care rămân persoanele ce lasă lucrurile la voia întâmplării, gândesc negativ, își construiesc vieți sociale fără prea multe evenimente, consideră orice fapt ca fiind banal și care nu merită efort sau atenție.
   Poziția ”Eu nu sunt OK, tu ești OK” este o altă poziție nesănătoasă preferată de depresivi în care decid să rămână pentru a-și întări convingerea că nu au capacități ce le permit evoluția așa cum o au ceilalți.

     Preferința   pentru o anumită poziție este dăunătoare mai mult decât poziția în sine. Pentru că este aproape imposibil să fim cu toate persoanele din jur în același raport. Este de preferat să adaptăm în funcție de situație, deși trebuie să rămânem frecvent în poziția ”Eu sunt OK, tu ești OK”.

duminică, 23 martie 2014

Educația

    Încep prin a sublinia că educația nu este acel ceva destinat doar copiilor și adolescențior. Educația este destinată tututor, iar prin tuturor se înțelege atât adulților cât și vârstnicilor, atât persoanelor normale cât și celor cu dizabilități. Pentru că educația presupune a scoate afară  potențialul încă ascuns care poate fi adus la suprafață prin exercițiu, perseverență și deschidere.
     Lumea este în continuă evoluție și schimbare. Societatea crează noi valori și cere noi atribuții de la oameni.De aceea, este nevoie ca oamenii să se educe în permanență adăugând mereu și mereu noi achiziții.
    Fiecare din noi avem propriul potențial. Și propriul ritm de a-l aduce la suprafață. Așadar, a educa înseamnă a învăța pe cineva să își dezvăluie singur calitățile, să le scoată afară, să le gestioneze și utilizeze în favoarea lui.
    Educația nu ține cont de locul fizic, ci de timpul dedicat și calitatea în care este gestionat acesta. Educația reprezintă fructul relației dintre mai multe persoane care se modifică reciproc.  Nu este o transmitere de informații și noțiuni, ci mai de grabă o capacitate de a acumula valori și principii care să permită oricui să gândească  și să raționeze la cum poate fi el ca om și ca adult, dar mai ales cum va deveni.
    Educația înseamnă să îți dezvolți capacități interioare care să îți permită să te asculți, să îți urmezi visurile, să perseverezi. Educația reprezintă modul perfect de a evolua.Nu este suficient să ai cunoștințe în diverse domenii. Nici să ai cultură generală. Nici note bune la școală. Educație este când îți rezervi timp să analizezi nivelul acestor cunoștințe și să le faci folositoare adultului din tine (prezent sau viitor).
    Educația este o acțiune, sau mai bine zis un grup de acțiuni ce permit procesului educativ să găsească locul potrivit, ideal și unic fiecărui individ. În acest proces educativ, orice individ trebuie privit ca fiind unic și nicidecum nu trebuie căutat să se potrivească unui șablon, să fie ca toți ceilalți și să aibă aceleași standarde.
    Sarcina educatorului este de a susține, motiva și eventual de a conduce individul spre propriul său ideal. El nu trebuie să propună un model și nici exemplu.
   Educația se poate deprinde nu doar in locuri formale(școala), ci și locuri non formale(biserica, asociații) sau informale (familie, prieteni, mass-media). Cel mai adesea, educația are loc în mod inconșient și nu se suprapune cu noțiunile și cunoștințele dobândite în școală. Și nici nu se reflectă unele pe altele.
    În școli, aceast semnificat al educației s-a pierdut. Sau se consideră că educat este copilul care are note bune și care învață. Alte ori, educația este confundată cu instrucția. Aceasta din urmă desemnează transmiterea de informații, cunoștințe și noțiuni. Unii oameni au capacități uimitoare de a acumula cunoștințe și o fac pentru că au antrenament în a fi instruiți. Însă în societate nu știu să se adapteze și să se modeleze conform principiilor celorlalți, deranjând. Alții însă, nu excelează la capitolul instrucție, au puține cunoștințe, însă sunt foarte educați deosebindu-se prin ușurința cu care se adaptează dar și prin modul de viață pe care îl au.

duminică, 22 decembrie 2013

Când "ex"-ul găsește pe altcineva

Ai închis o relație și totul pare că începe să își găsească cursul normal. După îndelungi certuri și suferințe în relația cu ex partenerul/a nimic nu mai sta în cale și nimic nu umbrește momentul acesta de solititudine și împăcare cu sine. Fostul/ fosta este acum de domeniul trecutului iar în prezent există doar o relație frumoasă de prietenie. S-au dat uitării toate lacrimile și suferințele,  capriciile și orgoliile,  momentele de neînțelegere si faptul că în total relația a fost una tumultoasa si cu puține momente de relaxare.
   Tot acest farmec și aer plăcut de după încheierea relației durează uneori foarte puțin.  Și totul se spulberă după ce fostul/fosta își găsește pe altcineva.
    Femeia sau bărbatul resimt diferit când fostul/fosta are pe altcineva.
   Ea...resimte rău momentul; este o gelozie amestecată cu părere de rău că s-au despărțit.;simte frustrare , se ccompară cu actuala parteneră pe care o desconsidera din start. Apare convingerea narcisista că este de neinlocuit si deci dorința de posesiune. In fapt, acest moment în care îl vede cu o alta femeie se transformă intr-unul particolar in care fostul este un obiect, o dorință și un scop.
  El...resimte mai puțin rău momentul. Îl încearcă însă sentimente de rușine,  gelozie pentru noul partener al fostei iubite pe care îl consideră "noul" obiect al ei și nu un partener adevărat.  În general nu încearcă să o recucerească,  dar se simte neîncrezător în el cu multe dorințe și vise în viitor.

     O relație ia sfârșit când în interiorul ei se întâmplă să se trăiască mai multe emoții negative decât pozitive. La momentul actual cei doi caută lucruri diferite plecând de la principii diferite.  Ea...își dorește liniște,  timp pentru ea, își acordă momente de suferință,  se autoanalizeaza, se critica atât pe ea cât și pe el și își face promisiuni sieși.  El...resimte suferință dar nu își alocă timp pentru asta și se mobilizează din mers găsind repede o altă femeie chiar dacă nu e prea serios totul. El de fapt caută ca altcineva să îi bandajeze rănile și să îl ajute pe mai departe.  Nevoia bărbaților este de a primi afecțiune cu care sa se vindece de durerea pricinuită de despărțire.  Găsind o altă femeie bărbatul își demonstrează masculinitatea, își probează farmecul, cauta sa vadă dacă mai poate cuceri. Căutând in afară vindecarea el vrea să probeze dacă mai poate iubi și dacă mai poate fi iubit. Femeia când își găsește un alt bărbat este pentru a-l face pe fostul iubit gelos,  pentru a-i demonstra lui că este o femeie capabilă si ca poate fi apreciată.  Așa comunica fostului ca a pierdut-o definitiv și că nu știe nici acum că era minunată și de neinlocuit.  Intrând intr-o altă relație femeia dorește să îl posede pe fostul iubit prin gesturi sau aluzii lăsând mereu o portiță deschisă la care nu are acces decât pentru a o vedea de la distanță că este mai fericită decât erau ei. De fapt femeia își dorește ca fostul partener să se simtă vinovat de suferința ei și să îi para rău ca a pierdut-o.
 In acest context este evident că ea va suferi mai mult timt pentru ca sta mai mult ancorată în trecut decât în prezent,  în timp ce el suferă mai puțin pentru că se mobilizează mai repede spre viitor.
 Așa cum în copilărie cei mici își abandonau jucăriile dar nu permiteau altora să se joace cu ele, așa și acum un "obiect" ce este lăsat de o parte din motive întemeiate nu îi este permis altcuiva să îl folosească.
 Ruptura intr-o relație  se produce fizic prima dată însă emoțional mult mai târziu după ce sunt acceptate și depasite multe aspecte.  Consiliabil este să se lase timp pentru a parcurge toate etapele de după despartire  (evitarea confruntarii, afrontarea durerii,  descoperirea plăcerii de a fi singur si autonom, regasirea graduala a propriului sens de a trai).
Atunci cand apar resentimente si păreri de rău la vederea fostului/ei cu altcineva, inseamna ca cei doi sunt ghidați de instincte ce îi poate împinge către gesturi ale căror consecințe vor fi negative. Iubirea ce i-a legat o vreme se transformă cu voia lor în ura, rivalitate si durere. Cum se poate evita ? Luând în considerare că a distruge relația de după despărțire  necesită mai multă energie decât  a rămâne o perioadă in suferință și a remobiliza totul pentru viitor.in fapt, despartirea a avut loc pentru a putea găsi pe altcineva cu care să creezi o relație mai bună si nu pentru a-l bloca pe celălalt in trecut .

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Influența mamei in viata noastră


 Mama,  reprezintă centrul universului copilului.  Este centrul experiențelor lui pe plan fiziologic,  psihologic,  afectiv și intelectual.  Ea este sursa lui esențială a întregii lui dezvoltări mentale precum și sursă de stimuli afectivi, emoționali...
  Pentru copil, mama reprezintă primul contact cu semenii. Relația dintre ei se stabilește prin voce, miros,  mișcare,  vedere,  joc, sentimentul de securirate și liniște.  Dacă mama respinge copilul în această etapă când se stabilește relația,  atunci copilul va suferi toată viața și va considera că lumea exterioara nu îl poate ajuta,  sprijini, înțelege și deci,  nu merită să ai încredere în oameni. Iată cum atitudinile mamei pot dăuna copilului și cum îi poate crea impresii greșite despre lume înainte de a o cunoaște și de a experimenta.
  Unii psihanalisti au făcut o corelație între anumite boli ale copilului și comportamentele mamei.  Spre exemplu, bolile respiratorii se datorează respingerii active din partea mamei,  hipermobilitatea(balansarea, legănatul) se datorează oscilatiei între răsfăț și ostilitate.
   O mamă reprezintă pentru copil nu doar sursă de hrană ci și de atenție,  înțelege,  acceptare necondiționată. Ea îl influențează în a face alegeri, în a și le asuma, în a-și contura personalitatea și a-și defini caracterul.
  Stimulii, atitudinea și comportamentul pozitiv conturează copilul o încredere în sine și o curiozitate ce îl îndeamnă pe copil la a explora lumea înconjurătoare. Experiențele pozitive sau negative acumulate îi vor oferi nu doar  mai multă încredere în sine dar și o puternică personalitate.
 Mama,  prin felul cum se comporta cu tatăl său cei din jurul său reprezintă pentru copil un model de interacționare cu oamenii pe care îl va pune în aplicare mai târziu când va fi mare.
  Efectele negative ale mamei se vor manifesta mai târziu rând pe rând începând încă din copilărie și inconștient îl va influența și în alegerea partenerului de cuplu, prietenilor,  meseriei, stilului de viață în general.
 În sfera emoțional-afectivă,  vegetativă și somatică lucrurile sunt delicate și dificil de punctat și de rezolvat.
 În "tratat de psihanaliză și psihoterapie"  de Constantin Enăchescu se regăsește o clasificare a mamelor care mi se pare extrem de interesanta și pe care v-o împărtășesc :
-mama captivă-caracterizată prin egoism,  arhaism,  cu caracter imperios și vigilent.
-mama abuzivă- nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană
-mama nesecurizată- privește copilul ca pe un mijloc  și nu ca pe un scop
-mama intelectuală- caracterizată prin ordine,  corectitudine, metodică,  grijă,  care pune accent pe nevoile biologice mai mult decât pe cele afective și emoționale
-mama copiilor infirmi -este hipergrijulie, scrupuloasă cu tendințe de agresivitate ce rănește orgoliul copilului accentuând poziția lui de infirm.

luni, 28 octombrie 2013

Capcana lui "ca sa fiu sincer"...



  


Ai auzit cel putin o data in viata aceasta expresie si cred ca ai folosit-o in nenumarate randuri. Inconstient sau nu, o folosim des fara sa stim insa si ce sta in spatele acestor aparent simple cuvinte. La fel ca un bumerang, cuvintele si maniera in care le construim spun ceva despre ceea ce gandim in realitate si se intorc impotriva noastra la fel de subtil p...recum le uzam.
"Ca sa fiu sincer, am uitat sa iti cumpar cartus la imprimanta"...este o fraza cu un inceput-cliseu ce face ca persoana ce il foloseste sa devina circumspecta, suspicioasa si putin iresponsabila pentru un fapt ce deja l-a savarsit. Altfel, de ce ar trebui sa foloseasca "ca sa fiu sincer" si nu a spus direct si clar ca nu a cumparat cartuse la imprimanta.
O persoana onesta si integra, nu ar folosi acest cliseu, caci el scoate la iveala faptul ca ea (persoana) de la inceput nu a dorit sa cumpere cartuse dar nu a stiut cum sa spuna si acum , pusa in fapt, se sustrage si paseaza partea de vina unui fapt "sincer".
Un om care sublinieaza ca este sincer o face pentru ca el insusi are indoieli in a fi crezut. Altfel, de ce ar incepe astfel? Acest cliseu mai poate evidentia si faptul ca pana atunci NU ai fost sincer sau ca nu ai fi vrut sa fi, dar in ultimul moment te-ai razgandit si astepti sa fi apreciat ca totusi esti...
Adevarul are o singura fata si un singur mod de a fi spus: direct. Renunta la acest tertip de a "spune" adevarul si transmite-l fara introduceri.

Magia lui ”Nu”

 
 Programarea Neuro Lingvistică (NLP) care a revoluționat psihologia și modul de a înțelege natura umană pune în lumină un aspect extrem de important ce stă la baza acțiunilor noastre. În altă oridine de idei, NLP consideră creierul uman o mică mașinărie ce este programată să perceapă doar mesajele, termenii  și ideile pozitive.  Tot ceea ce este spus cu o negație sau în termeni negativi, creierul răstoarnă și înțelege pozitiv, cum ar fi: ”Nu atinge fierul de călcat, frige!”-creierul înțelege ”Atinge fierul de călcat, frige!” , ”Nu mă mai căuta!”-creierul decodifică : ”Caută-mă!” , ”Să nu îți uiți actele acasă!” - creierul traduce: ”Uită-ți actele acasă!”
    Consecințele pot fi destul de grave în multe situații când mesajul pe care vrem să îl transmitem îl formulăm negativ, iar ipoteza neurolingviștilor este de ne exprima cât mai des cu putință în manieră pozitivă evitând Nu-ul pentru a evita distorsionările creierului în perceperea ideii  corecte de către ceilalți.
   Acest mod de a opera al creierului este periculos și pentru noi înșine. Poate ai auzit frecvent despre puterea modului pozitivist de a gândi căci ne influențează viața de zi cu zi și implicit și acțiunile, deciziile și chiar sănătatea. Răspunsul este dat tot de neurolingviști; când comunici cu tine însuți și ceea ce spui în sinea ta va avea același efect asupra creierului și va prelua în manieră pozitivă ceea ce tocmai ți-ai comunicat: ”Nu mai vreau să trăiesc așa!”- se traduce prin ”Vreau să trăiesc așa!”--așadar ceea ce va urma se înțelege de la sine:vei trăi ca și până atunci.
   Cu mult înintea Neurolingviștilor și Sigmund Feud a publicat ideea conform căreia pentru creier nu există NU iar că inconștientul operează doar cu DA și își învăța discipolii să nu ia în seamă propozițiile negative ale pacienților, ci să le traducă în manieră pozitivă. Explicația lui era că oamenii își exprimă negativ emoțiile, stările și sentimentele pentru a nu-și asuma pe deplin responsabilitatea faptelor. Punând pacientul să reformuleze afirmativ ceea ce tocmai spusese, psihanaliștii observau cum o parte din tensiunea psihică se reducea și în consecință se putea iniția procesul de vindecare și rezolvare al problemelor pentru care veniseră.
   Dacă formulezi negativ o idee consecința de a fi reprodusă invers nu este de 100%, doar că mesajul este alterat, iar conștientul va face un efort pentru a acționa într-o manieră pe care nu a descifrat-o corect.
  Oamenii tind să se exprime negativ din subtilul motiv de a nu fi descoperiți sau de a nu-și exprima adevăratele emoții când de fapt chiar asta se dorește, altfel, de ce un om are nevoia de a transmite un mesaj al unei emoții ce nu o simte, dacă într-adevăr nu o simte?
   Ca o concluzie aș dori să închei printr-un exemplu sub forma unui citat din Geneză, pe care l-am citit într-o carte și se referă la rădăcinile adânci pe care le are modul nostru de a ne exprima negativ și acționa pozitiv: ”Acesta este pomul binelui și răului. Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el!”(Geneza,3,3)...Consecințele sunt bine știute: Adam și Eva au mâncat mărul din Pomul Binelui și Răului.

duminică, 27 octombrie 2013

Gelozia-un alt mit în iubire


”Bărbatul este gelos pentru amorul propriu, iar femeia pentru că îi lipsește”(Germaine Greer)

   Adevărat!!!Gelozia condimentează o relație, orice relație aș putea spune.  O bucățică de posesivitate și exclusivitate face deliciul fiecărui  om și stă în natura noastră să le exercităm față de partener/ă.
    Relația de cuplu se construiește și presupune iubire necondiționată, acceptare, înțelegere, prietenie, atașament, susținere, respect, egalitate, libertate, evoluție....iar gelozia este latura B a relației care contrapune totul la polul opus și constituie toate pornirile negative, agresive, egoiste, narcisite ale noastre ca ființe umane.
   Stă în natura umană să fim egocentrici și să acaparăm lumea exterioară în a o utiliza propriilor noastre scopuri și interese.
   Gelozia este acea latură unde temerile și rușinea se întâlnesc și întrega chimie formată reacționează exteriorizăndu-se.
   Pentru mulți, iubirea este asemănată cu Dumnezeu. Este ceva sfânt, sacru ce trebuie simțit și nu înțeles, ce trebuie trăit și nu negociat. Iubirea învinge tot și farmecul nu trebuie risipit căutând să intervi pentru a media sau modifica ceva. Iubirea e...iubire. Și se trăiește, simte și exprimă diferit. Pentru unii...iubirea trebuie dovedită prin cadouri, cuvinte, gesturi.Pentru alții trebuie să fie simplă și ” restrânsă”, unică și discretă. Astfel...gelozia cu toate pornirile sale interioare dă frâu liber manifestărilor libere.
   Acei ”geloși” sinceri care își recunosc emblema declară că gelozia face parte din iubire și toate manifestările vin din inimă pentru că iubesc cu adevărat, sincer și pătimaș. Neadevărat!!! Gelozia are de-a face cu posesivitatea, nesiguranța, , dorința de control și nici pe departe cu iubirea și amorul.
   Esența geloziei este FRICA. Frica de a pierde ce ai din cauza unui rival. În interiorul persoanei ce simte gelozie teama este permanentă și o poate declanșa orice situație sau întâmplare. Teama de a pierde o persoană nu este atât de simplă căci ea are substraturi ce se regăsesc până în copilărie.
    Nevoia de control și teama ca într-o zi să nu mai existe acest control transformă și transpune persoana într-una cu o stare permanentă de neliniște și caută mereu indicii pe care le verifică obsesiv.
    Gelosul cere necontenit dovezi de iubire pe care partenerul trebuie să le reproducă întocmai..până când..epuizat...va ceda, doar ca gelosul nu va înțelege asta, ci va specula acest moment (gelosul gândește că nu a fost iubit niciodată și a știut de la început).
    Geloșii nu doar că nu iubesc profund, dar nici nu investesc în relația de cuplu pentru că unica lor preocupare este de a spiona partenerul. Așadar, nu crează armonie în cuplu, liniște, iubire, afecțiune, suținere... iar partenerii lor se vor simți ca într-o capcană, agresați, asaltați, devalorizați.
   Partenerii geloși fie acționează din orgoliu fie din teama de abandon. Ei simt permanent nevoia de control, de a impune, de a crea granițe, reguli și a contura relația după propriile nevoi fără să țină cont de celălalt.
    Să ne gândim așadar, la multitudinea de nevoi ce pot fi satisfăcute într-o relație și apoi putem cu ușurință să tragem concluzia că Gelozia este un mit în iubire și nu o dovadă: afecțiune, recunoaștere, înțelegere, suținere, confirmare, apreciere, autonomie, respect, valorizare, acceptare, încurajare, impulsionare, consolare, stimulare, comunicare,confirmare, sprijin...

duminică, 23 iunie 2013

Când iertăm, cum și de ce?


”Dacă ve-ți ierta oamenilor greșalele lor și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta și vouă greșalele voastre.” (Evanghelie)

   Cam tot ceea ce știm despre iertare își are rădăcinile în cuvântul lui Dumnezeu. Plecăm de la premiza că a ierta este omenesc și singura consolare este că altcineva va trebui să pedepsească ceea ce noi iertăm, că vom fi iertați la rândul nostru dacă și noi iertăm sau că timpul închide rănile și iertarea vine de la sine.În realitate, iertarea este pe cât de smerită pe atât de periculoasă, pentru că actul în sine ce trebuie iertat este plin de încărcătură emoțională ce afectează calitatea vieții pe mult timp(sau poate chiar pentru totdeauna).
   Iertarea ar însemna ”ștergerea cu buretele” a unor fapte, evenimente, cuvinte sau acțiuni săvârșite de cineva cu intenție asupra noastră.Se poate spune că iertarea este mai mult un simț decât un fapt în sine.În consecință, definiția iertării este fină și greu de tradus în cuvinte.Cert este că, simțul inexplicabil de a nu mai pune accent pe ceea ce s-a întâmplat și de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine fără a interveni cu nimic s-ar defini prin iertare.

    Nu există un manual care să învețe oamenii să ierte cum  nu există rețetă pentru iubirea adevărată. Iertarea este o noțiune ambiguă și oricât am încerca să o cuantificăm nu am reuși să realizăm un etalon la care să ne raportăm. Cu alte cuvine, iertarea are sensul pe care i-l dăm noi fiecare dintre noi după propriile reguli, valori, învățături în decursul unui timp de noi știut și de ale cărui praguri noi suntem responsabili.Dacă ieratea este un fapt bun sau rău nimeni nu poate spune cu exactitate, pentru că el are la bază puncte dureroate din trecut ce au provocat suferință, neplăceri,tristețe...
   
     Iertarea acelor fapte care au provocat suferințe foarte mari cu urmări și implicații emoționale pe lungi perioade de timp este pusă sub semnul întrebării și discutabilă din mai multe puncte de vedere. Tendința de a ierta ceva neîngăduitor și destul de repede are rădăcini ascunse în psihicul uman și deci multe posibile cauze și explicații.Amintesc aici câteva din ele:

     Dependența de persoana care a provocat suferința. Orice om are nevoia de a fi iubit iar această iubire se materializează în atitudini, comportamente și atenție. Atenția pe care o caută un om din partea celor din jur îi confirmă importanța pe care el o are față de cei din jur și pentru că suntem ființe sociale avem nevoie de aceste confirmări în permanență .Atenția acordată poate fi pozitivă și,deși surprinzător, și negativă. Cea pozitivă poate fi înțeleasă prin acte precum înțelegere, susținere, ascultare, ajutor în timp ce atenția negativă este construită din acte violente, agresivitate, respingere. În mod normal și ideal, orice persoană caută  confirmarea că este iubit prin intrmediul actelor pozitive.Doar că atunci când acestea lipsesc, persoana rămâne cu un gol pe scara nevoilor ce trebuie umplut și în lipsă de atenție pozitivă preferă și acte violente, agresivitate, respingere (atenție negativă).Pentru că la polul opus se află indiferența pe care nimeni nu o dorește se recurge la această tehnică. Pe fondul acestei explicații (de care persoana în cauză nu este contștientă) se crează dependența de cel ce oferă acel tip de atenție și astfel se formează cupluri ce joacă rolurile perfecte în viețile lor.Cel dependent de iubire caută și depinde de cel ce oferă dragoste și iubire la nesfărșit (mai ales dacă nu cere nimic în schimb), iar cel dependent de violență, respingere, agresivitate caută pe cel ce le oferă gratuit și de la sine.Ca să merg și mai departe, persoana dependentă de agresor crează permanent motive și situații în care agresorul să-și exercite iubirea. Când situațiile scapă de sub control se crează aparent un moment ce mimează un sfârșit al cuplului victivă/agresor.Evident victima primește atenție pozitivă (compătimire, iubire, înțelegere, susținere) cu care nu este obișnuită și acesta este momentul în care se revine la sentimente mai bune, IARTĂ și se întoarce la agresor cu scopul (inconțtient) de a îndeplini scenariul de viață în care s-a dezvoltat și pe care l-a învățat (de a primi atenție negativă).

   Lipsa de încredere și credința că nu merită iubire. Când mediul în care crește un copil este ostil sau plin de afecțiune, acesta învață ceea ce merită și cât. Altfel spus, copilul jictit, batjocorit, refuzat, comparat cu alți copii mai buni, care nu primește laude, aprecieri și care nu este stimulat să-și descopere calitățile va învăța despre sine că nu merită să fie iubit pentru că el nu contează. Mai târziu, adult fiind, va sta deoparte, nu va socializa, nu-și va face prieteni, ci dimpotrivă va ajuta până la epuizare, va suporta consecințele fără comentarii (chiar și pe ale altora), nu-și va spune punctul de vedere, nu va avea pretenții de a fi respectat și nu se va impune niciodată prin comportament și atitudine. În schimb va fi permanent în slujba celorlalți.Asta chiar dacă va trebui să muncească și pentru ceilalți, sau dacă va trebui să suporte ironii. Nu cere atenție, nu cere ce i se cuvine, nu impune limite, nu crede că asupra lui cineva trebuie să aibe limite. Și astfel...va ierta de la sine și cu atâta naturalețe că totul devine automatic și capătă reflex.Deși pare că iartă sincer, adună în suflet frustrări și neîmpliniri pentru că nu-i sunt satisfăcute nevoile de bază.Are mari șanse de a izbucni și atunci va căpăta atenția care i-a lipsit din copilărie, însă va săvârși acte de violență și cruzime(poate ucide, poate lovi cu violență).

   Lipsa autonomiei. Încă din copilărie omul are impulsul de a-și căpăta autonomia și independența. Când mama nu-l lasă, acesta se va dezvolta prin prisma celorlalți și deci va avea frecvent nevoie de ajutor.Asfel, adultul care nu are independență proprie va căuta mereu persoane mai inteligente decât el, mai puternice, mai dinamice care să-l ajute și cu care va lua permanent decizii.Greșelile celorlalți vor fi iertate pentru că nu poate trăi singur, nu poate și nu știe să exploreze lumea, nu înțelege cum se pot lua decizii neținând seama de ceilalți.Iertarea vine din lipsa autonomiei și este diferită de dependența de atenție pozitivă/negativă pentru că în acest caz este conștient că iartă un fapt ce nu ar trebui.Doar teama de a nu rămâne fără ajutor îl face umil și un iertător perfect.

   Când iertarea survine unor fapte de violență,când are mecanisme și rădăcini emoționale cu încărcătură psihică negativă, când survine curând după fapta pricinuitoare de suferință și când persoana ce a iertat se întoarce la cea care a provocat daune,atunci iertarea nu mai are valoarea care în mod normal trebuie să i se atribuie.Astfel devine un fapt mai mult rău decât bun și calitatea vieții este afectată.Prin repetiție, omul învață până la cele mai elementare celule din corpul său să  iarte fără a judeca actul în sine care i-a provocat suferință,  și nu face altceva decât să creeze dezechilibre în viața sa.Va fi greu mai tîrziu să întrerupă un cerc vicios oferit de o iertare nevinovată, dar nejudecată în prealabil.