joi, 14 mai 2015

Tipuri de atasament la copii

    John Bowlby este un psihoanalist britanic ce a pus bazele unei teorii denumita "Teoria atasamentului la copii" dar care poate fi dovedita si la adulti (putin mascata si ulterior schimbata).
   Atasamentul este un fenomen universal si valabil pentru culturi dintre cele mai diverse. Desi de-a lungul evolutiei umane au aparut diverse schimbari si transformari, unele aspecte par sa ramane fixe in timp si cel mai interesant este ca aceastea incep sa apara si sa se formeze in primele 12-14 luni de viata ale bebelusului.
   Atasamentul este dat de  interactiunea mama-copil ce are loc continuu sau nu si in functie de aceasta relatie si interactiune se disting 4 tipuri de personalitati ale copiilor si uletrior ale adultilor, formate pe baza disponibilitatii mamei in fata nevoilor bebelusului.

1.Atasamentul sigur. Este cazul cel mai fericit in care semnalele de atasament ale copilului (plans, cautare activa a mamei) provoaca un raspuns imediat al mamei in cele mai multe cazuri (daca nu in chiar toate). Acest comportament de rutina creaza mai tarziu in mintea copilului si adultului un model intern de atasament in ceea ce priveste asteptarile sale despre lume. Asadar, el considera ca lumea este buna, ca este posibil  sa gasesti ajutor si confort, ca daca ceri ceva iti va fi oferit. Atasamentul sigur este dat de increderea copilului in sine care gandeste ca el este valoros, demn de iubire. In general aceste persoane sunt pozitiviste, fara prea mari temeri, care comunica deschis aproape orice, se asteapta sa fie acceptate, iubite, protejate, iar daca nu primesc aceste raspunsuri intrerup relatia sau ies din contextul ce le distorsioneaza versiunea pozitiva despre lume. Copii care au avut acest tip de atasament fata de mame vor fi sigur pe ei insisi dar si autonomi.
2. Atasamentul nesigur ambivalent. In acest caz, mamele tind sa ofere atentie si protectie copilului atunci cand acesta cere, dar si sa ii fie alaturi, insa din diverse motive nu o poate face. Cauzele ar putea fi o boala a mamei care o tine departe de copil, aparitia unui fratior/surioare, stresul post-nastere,re-inceperea precoce a serviciul etc.   In orice caz, copilul percepe ca mama nu este mereu disponibila cand el o solicita sau are nevoie.. Asadar nu creste cu certitudinea ca daca cere ajutor, protectie si confort o sa le  si obtina si ramane nesigur. In plus, dezvolta ideea incerta asupra propriei valori personale si propriei capacitati de a se face iubit. Copilul si mai tarziu adultul, va fi mereu nesigur, anxios si preocupat, suferind atunci cand mama se indeparteaza de el (pentru ca nu stie daca o va mai regasi si cand). Copilul este dualist iubind si urand lumea in acelas mod si cu aceasi intensitate pentru ca nu este sigur cum ii va raspunde atunci cand el ii  va solicita ajutorul. Drama adultului crescut cu acest tip de atasament este ca au un comportament apropiat/afectuos - distant/uracios si deci tine departe oamenii de el, iar convingerile lui despre lume ii sunt intarite mereu si mereu, facandu-l sa ramana intr-un cerc vicios. Este o personalitate certareata, conflictuala, tinde sa dramatizeze si resimte durerea in mod accentuat.
3.Atasamentul nesigur evitant. Este varianta si mai dramatica a cazului mai sus mentionat, pentru ca mama este inaccesibila. Copilul primeste putina atentie traind intr-un mod dureros lipsit de iubire evitand pe cat posibil durerea legata de refuzul perceput ca urmare al abandonului. Evita contactul emotiv cu  mama dar si cu alte persoane. Copilul  nesigur evitant ca de altfel si adultul de acelasi tip poate insela aparentele pentru ca se prezinta ca fiind independent si autonom. Nu plange din cauza separarii de mama, accepta cu usurinta persoanele care o inlocuiesc, evita sau ramane indiferent in fata reintalnirii cu mama si isi continua activitatile. In realitate, copilul (si mai tarziu adultul) este o persoana cu foarte mari suferinte, lipsuri emotionale si afective, incapabil sa creeze relatii de orice tip, sa fie iubit sau sa iubeasca. Pentru ca nu stie cum.Experienta interioara a copilului nesigur evitant este acea de a trai intr-un mediu ostil, rece  si periculos, in care nu se poate avea incredere in cei din jur si in care trebuie facut efort pentru a gasi sprijin doar in propriile eforturi si puteri. El traieste permanet intr-un mod plin de ura, suspect, nesiguranta si singuratate.
4.Atasamentul dezorganizat.  Tipurile de atasament enumerate mai sus sunt principalele tipuri de acest gen. Ele pot varia de la o situatie la alta, in timp, in intensitate, intr-un mos subtil sau din potriva foarte evident. Se pot insa amesteca fara a urmari un criteriu anume sau fara a avea o ordine sau logica, creind astfel o dezordine afectiva , de unde si numele de atasament dezorganizat. Din fericire, acest tip de atasament nu este frecvent, sunt exceptii si se datoreaza unor disfunctii psihice.Drept urmare nu o sa detaliez acest tip de atasament pentru ca ne-am indrepta catre sfera patologica.
   
   Aceste tipuri de atasament se formeaza in copilaria timpurie si tind sa se formeze ca niste patternuri, niste modele sau scheme ce vor ramane intiparite pentru toata viata.Nu este de nemodificat insa. Adultul, daca isi constientizeaza patternul sau tipul de atasament afectiv il poate schimba(acestia sunt de regula pacientii psihologilor). In plus, copilul poate dezvolta mai multe tipul de atasament cu persoane diferite. Spre exemplu, cu mama se simte sigur, cu tatal nesigur ambivalent, iar cu fratele mai mare nesigur evitant. Putem include si bunici, educatoare, matusi sau alte persoane semnificative(inclusiv un baby-sitter).
    Nu pot incheia acest articlo fara a spune ca idealul unui atasament sigur se formeaza intr-o familie stabila in grad de a oferi siguranta, cu o mare adaptabilitate si putere de a depasi situatiile negative.


duminică, 15 martie 2015

Importanta povestilor in viata copiilor


Numeroase studii atesta faptul ca citirea povestilor copiilor este deosebit de importanta pentru ca ii ajuta sa gestioneze propriile temeri si dificultati cu care se confrunta. Cresterea si dezvoltarea celor mici presupune depasirea unor traume (intarcatul, inceperea gradinitei si deci indepartarea de mama etc) dar si confruntarea cu cei mari care nu le accepta tot timpul ceea ce ei cer.
Orice poveste este compusa din 3 parti:
-inceputul (A fost o data ca niciodata...) care dau impresia celui mic ca orice eveniment din aceasta poveste s-a intamplat cu muult timp in urma si deci nu exista riscul ca in prezent sa se intample ceva. Asadar, copilul este in siguranta si pregatit pentru ce va urma.
-partea de mijloc in care personajul principal trece printr-o multime de evenimente si intamplari care mai de care mai dificile dar avand timp la dispozitie sa le depaseasca dar si sa invete ceva din ele. Este momentul in care copilul se poate identifica cu personajul si poate trai cu el o parte din emotiile descrise, dar in deplina siguranta si fara impact in viata reala. O parte din frustrarile acumulate in decursul zilei ( spre exemplu cand nu primeste doar el atentie ci si o surioara/fratior, cand mama nu este disponibila numai pentru el etc) le poate regasi si deci rezolva in mod simbolic prin intermediul personajului care intalneste animale feroce si cu care se lupta. Pentru el "dusmanii" din viata reala ( mama, fratiori/surioare) prind viata in povesti si se bate cu ei.
-incheierea si finalul pozitiv. La finalul povestii binele invinge raul iar personajul nostru impreuna cu cel mic sunt invingatori. Copilul intelege astfel ca daca o situatie este dificila sau intalnesti persoane rele, cu rabdare si perseverenta poti depasi obstacolele. Trebuie doar sa ai curaj si sa incerci.
O data cu citirea povestii, copilul isi rezolva imaginar o parte din conflictele inconstiente, isi imagineaza intamplari si isi indeplineste nevoile si fanteziile in mod simbolic finalizandu-le o data cu personajul.
Povestile, prezentate in mod magic reusesc sa cucereasca orice copil datorita limbajului si simplitatii prezentarii lor, dezvoltandu-i creativitatea, imaginatia, limbajul si de ce nu, placerea pentru carti si citit. In plus invata lectii de viata pe care le va putea folosi in viata reala (sa se imprieteneasca cu animale aparent fioroase dar care il pot ajuta in anumite situatii, sa fie bun si darnic cu cei ce ii cer ajutor pentru ca la randul lui va fi rasplatit, ca nu este bine sa ai incredere in oameni aparent gentili pentru ca il pot pacali, invata sa aiba rabdare)
Spor la povesti!

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Minciunile adulților în iubire


 Nu doar copii mint. Și dacă o fac au și o explicație. În primul rând, nu poate fi vorba despre minciună în cazul copiilor mai mici de 7 ani, pentru că ei încă nu au capacitatea cognitivă de a diferenția minciuna de adevăr. Drept urmare, copii mici fabulează, își imaginează și crează, deci nu mint. Ulterior, când vor înțelege noțiunea de minciună, o vor face dacă se simt amenințați, abuzați sau în pericol cu scopul de autoapărare. Sau au preluat de la părinți acest model de comunicare. Pentru că, DA! și adulți mint. Și nu mint inofensiv, sau pentru că nu înțeleg noțiunea de minciună sau să se apre de pedepsele celor din jur.Ci mint pentru a se apăra de ei înșiși și a proiecta propriile greșeli interioare.
   Adultul, în iubire minte cel mai mult și acestea trec uneori neobservate. Minciunile adulților, capătă forme abstracte și greu de deslușit, dar conturul lor este adât de puternic încât par adevărate. Deși îi fac rău, continuă să le folosească și uneori abuzează de ele. Este însă comod pentru că nu îl pune în fața oglinzii, nu se confruntă cu el însuși și nu își asumă propriile responsabilități.
    Adultul caută cu sete să fie puternic, caută să facă lucruri mărețe, caută să fie bun în toate. Refuză înfrângerile și maschează în toate modurile pe care le are la îndemână că nu a fost el vinovatul, ci.......................................................................................................................................................... .
    Stațiul ca și liniștea sunt uneori un răspuns. Și de cele mai multe ori mai utile decât acele cuvinte care le irosesc sau le spulberă sensul .Liniștea și tăcerea sunt și mai utile decât minciunile care demascează adultul, îl lasă dezgolit de orgoliu și îl poartă înapoi în starea de copil neliniștit, lipsit de apărare și imatur.
    În încercarea de a demasca acele mituri vechi de când lumea care par adevărate dar nu sunt  verificabile, am găsit în lucrarea unei jurnaliste italiene mici povești de viață ale unor oameni care își scriau  întâmplările de viață cu scopul de a fi publicate într-o rubrică ”La Posta del Cuore”-Poșta Inimii. Analizate, micile probleme în iubire, din iubire sau pentru iubire, aveau ceva în comun:erau minciuni, mascări și proiectări ale propriilor temeri. Se pare că modul de gândire al adultului se rezumă la a se îndoi de el însuși dar punând totul pe seama cuiva sau ceva. Am să enumăr câteva din cele mai des întâlnite probleme în iubire, însă ele sunt mai multe.
    În această relație nu mai există iubire. Minciună. Mască folosită pentru a justifica celorlalți motivul pentru care nu se mai dorește continuarea relației. Uneori, în relațiile cuplurilor apar evenimente care îi pot îndepărta unul de celălalt și cei doi uită motivul pentru care s-au îndrăgostit. În esență, cum poți demonstra că nu mai există iubire? Sau poate cumva a cere sprijinul partenerului, a-l aprecia, a-i oferi și a cere afecțiune sunt lucruri care s-au demodat?
   Această relație a început greșit. După luni sau ani de relație, ți se face dor de începutul dulce și emoțiile simțite atunci. Poți recrea acele momente cu puțin efort și motivație suflecând mâinile și făcând efectiv ceva(așa cum și la începutul relației se întâmpla). Dacă nu, rememorezi cu părere de rău începutul care  acum pare absurd și greșit. Minciună. Atracția și motivul inițierii  unui cuplu există întotdeauna. Cuplul nu se formează din greșeli, ci din plăcere. Începutul unei relații este un capitol introductiv, dar esența unei cărții, ca și în cuplu, constă în cuprins. Continuarea sau finalul nu țin de început, ci de cum scriem cuprinsul.
   Aș fi mai fericit/ă cu altul/a. Cine începe o relație cu scopul precis de  a se despărți peste 1 an, cinci, zece? Nimeni. Cine începe o relație cu singuranța că peste un timp va deveni nesatisfăcătoare? Cineva? Nimeni.Ei bine, asumarea unei responsabilități în cuplu cuprinde și această nesiguranță în viitorul cuplului.Formăm un cuplu, dar nu știm ce va fi și cum va fi în viitor. Dar niciodată fericirea cuiva nu depinde de cineva. Este o stare interioară ce o simțim indiferent de ceilalți. Și oricât de rău ne-ar face partenerul, suntem responsabili de continuarea relației. Poți foarte fericit și singur la fel de bine cum poți fi nefericit în cine știe ce altă împrejurare sau context. A încerca să definești fericirea este puțin o pierdere de timp, pentru că este variabilă, delicată și foarte persoanlă. Tocmai de aceea fericirea nu vine o data cu un partener/ă. Cine își schimbă partenerul pentru propria fericire o să cadă din nou în aceași minciună.
   Bărbații se tem de femeile puternice, inteligente și independente. Femeile, pentru a justifica distanța pe care și-o țin față de bărbați din teama de a nu fi percepute ca sensibile sau vulnerabile, pun pe seama bărbaților problema. Într-o altă ordine de idei, femeile tind să se devalorizeze cu scopul de a-și facilita găsirea unui partener, iar când îl găsesc continuă să se depersonalizeze. Devin leneșe pentru ele însele, dar mereu promte pentru partener. Greșeala constă în a te comporta ca un preș, dar a te aștepta ca partenerul să te vadă ca un diamant. În ochii celorlalți suntem cea ce exteriorizăm și mai puțin cum  ne așteptăm să fim văzuți. Iar dacă într-adevăr bărbații se tem de femeile puternice, este pentru că nu sunt pur și simplu la înălțimea valorii lor. Oare a cui este vina că bărbații percep că femeia este  nuputincioasă, iar când aceasta se plictisește să joace rolul de prostuță, devine vulpea cea vicleană?  Dacă vă simțiți puternice, inteligente și independente arătați-o de la început.Altfel, ve-ți folosi această minciună mai de vreme sau mai târziu.
   Nu banii contează, ci iubirea.  Iubirea și banii nu au puncte comune. Dar nici trenul nu merge pe o singură șină și dacă aceastea cumva se intersectează... .Ceea ce este adevărat este că banii influențează viața de zi cu zi a cuplului ca la final să se reflecteze în sentimentele lor. Nu există o rețetă în acest sens. Să fie mai mulți bani, mai puțină iubire sau invers. Poate funcționa oricum. Însă partenerii cu diferențe de statut economic prea mari sunt destinați eșecului. Stilurile și experiențele de viață își vor spune la un moment dat cuvântul. În cazul în care un partener are prea mulți bani, iar celălalt este foarte sărac, iar cuplul este trainic, fie cei doi sunt eroi într-o telenovelă, fie cel din urmă compensează puternic cu ceva sau promite să îl ajungă din urmă. Doar în laboratoarele de fizică poli opuși se atrag.În viața de zi cu zi poli opuși rămân opuși.
   Timpul vindecă tot, mai ales în iubire. Minciună. Este ca și când ai vrea să gătești o ciorbă și te aștepți să fie sărată fără ca tu să fi pus sare, vrei să fie de zarzavaturi fără să le toci mărunt și să le adaugi.Dincolo de acest exemplu,noțiunea de timp a fost îndelung dezbătută de mulți filosofi. Ceea ce se înțelege din încâlcitele lor idei nu are prea multe legături cu această minciună spusă în vânt. În realitate, timpul nu are niciun impact direct asupra niciunui obiect solid din acest Univers. În iubire nici atât. Dacă ieri aveai un anume sentiment de dragoste pentru o persoană iar azi nu, asta se întâmplă datorită propriilor reflecții asupra faptului, timpul...a fost doar martor. În viața de zi cu zi, experiențele trăite te transformă, la fel și perspectiva asupra partenerului și a iubirii. Daca în iubire este cineva care schimbă ceva ești tu...sau partenerul.
   În iubire și în cuplu nu trebuie să existe secrete.  Noi oamenii iubim în mai multe moduri. Într-un fel ne iubim sora/fratele, într-un fel bunicii, părinții, partenerul și proprii noștri copii. Față de fiecare ne comportăm relativ divers (în literatura de specialitate se numesc ”măști sociale”) și cu fiecare vorbim anumite lucruri adaptate tipului de relație. Câți dintre voi vorbiți cu părinții sau copii voștri despre sexul cu partenerul? Asta înseamnă că îi mințiți? Nu. Ideea în sine este o minciună conform căreia  în iubire și în cuplu nu există secrete. Ne mințim pe noi înșine, pentru acest fapt este imposibil de verificat. Nimeni nu se cunoaște pe el însuși în profonditate și deci nu îi poate cere celuilalt să se descopere și de cel mai intim aspect pentru a-și înștiința partenerul. În plus, oamenii se schimbă de-a lungul timpului și asta nu vine mereu comunicat. Când există dubiul unui fapt grav ce periclitează relația de cuplu, i se poate cere partenerului să dezvăluie dacă are ceva de spus sau ascuns. În rest, lăsați spațiu intim iubirii. Micile Secretele fac parte din ea.
  Dacă partenerul te iubește cu adevărat nu te refuză niciodată și te urmează oriunde.  Asta da minciună. Oare iubirea trebuie pusă la probă? Iar oamenii pentru a demonstra iubirea trebuie să devină umbra celui pe care îl iubesc? Hmm...dacă în realitate a-ți fi puși în situația de a demonstra această idee, a-ți fi foarte dezamăgiți. Dar pentru a salva aparențele unei relații unii oameni recurg la acest compromis:nu refuză partenerului nimic și îl urmează întocmai ( mă refer aici la urmat atât în sens psihologic cât și fizic). Dar în felul acesta se deluzionează singuri. Este greu să fi curajos și să admiți că nu ești de acord cu ceva, că nu vrei să faci acel lucru sau altul, că nu vrei să urmezi partenerul. Pentru că dincolo de iubirea pe care o purtăm partenerului avem personalitatea noastră și propriile noastre nevoi de satisfăcut. Nu este dovadă de egoism să admitem că nu împărțim aceleași idei cu cel pe care îl iubim. Este uman. Iubirea nu este despre câte Da-uri îi spunem partenerului.
  Bărbații vin de pe Marte, iar femeile de pe Venus. Minciună spusă pentru a găsi un țap ispășitor. Atât femeile cât și bărbații vin de pe aceași planetă. Și vorbesc o limbă comună. Când o persoană ajunge în stadiul de a spune această frază, este clar în conflict cu ea însăși. Sau poate nu a găsit partenerul cu care să poată avea o uniune solidă și să formeze un cuplu liniștit. Deși vorbim aceași limbă, comunicăm relativ divers la nivel non-verbal, utilizând scheme preluate din familiile noastre. Când doi oameni se întâlnesc diferențele pot crea dificultăți în a se înțelege pentru că fiecare este diferit. Dar în orice caz de pe aceași planetă.
  După o dezamăgire în dragoste, , nu mai poți avea încredere în iubire. Nu toate relațiile sunt fericite. Este normal unele să se termine urât și să suferi din dragoste și este adevărat că fiecare relație te schimbă și fiecare partener lasă urme în suflet. Însă este mare minciuna când spui că nu mai poți iubi niciodată. Pentru că efectiv nu este așa. Te poți feri voit să mai întâlnești pe cineva o perioadă, dar nu poți rămâne ascuns o viață. Poți avea relații de scurtă durată înainte să se instaleze intimitatea și să începi să iubești până când te vei vindeca și o vei putea-o lua de la capăt. Dar teama aceasta mare de a te re-îndrăgosti și teama de a nu sfârși la fel ca prima dată te oprește în loc. Sufletul nostru se curăță după orice greutate și suferință ori de câte ori vrem noi. Dacă înțelegi că în iubire se mai și pierde, dar se și câștigă atunci te asigur că îți vei demonta această idee care nu își găsește locul decât printre mituri și minciuni.

    Acestea sunt doar câteva dintre minciunile nevinovate ale adultului îndrăgostit, care neștiind ce să facă cu ale sale sentimente și fără a le recunoaște ca aparținându-i, le pune în seama vecinului. Ceea ce este neobișnuit este că pretinde sinceritate și crede că își clădește viața pe bazele ei. Cunoașterea de sine profundă, recunoașterea și asumarea responsabilităților șterg negreșit toate minciunile. Dar nu-i așa că ne vedem propriile greșeli în celalalt mai ușor decât le vedem în noi?
 

duminică, 18 ianuarie 2015

Familia traditionala

 
   Bert Hellinger a fost primul psiholog care s-a ocupat de sistelul relațional familial și care a dezvoltat teorii despre construcția familiei și ordinea ierarhică sănătoasă dintr-o familie.
    Bazele acestei idei provin din timpul celui de-al doilea război mondial, când bărbații erau obligați să părăseasca familia și să meargă pe câmpul de luptă. Cum familia rămânea brusc fără un membru, aceștia trebuiau să se reorganizeze pentru a supraviețui și nu de puține ori să dea un nou format familiei câtă vreme mulți dintre bărbați nu se mai întorceau acasă niciodată. Femeile rămase acasă, trebuiau să preia locul soților și din figura maternă deveneau dintr-o dată și o figură paternă, doar că se crea o confuzie în mintea copiilor care nu știau cum să își reprezinte sistemul familial. În unele cazuri, pentru că mamele aveau prea multe responsabilități, cereau de la primul copil/sau primul băiat să ia locul tatălui plecat. Așadar, din locul de copil, copilul trecea în locul adulților fără să aibă maturizarea necesară pentru a ocupa acest post.

    Ordinea sănătoasă în familie este de departe cea în care bărbatul este pe primul loc, el conduce și își hrănește și protejează soția și copii.Femeia îl urmează atât în ierarhie cât și in acțiunile și deciziile pe care bărbatul le ia. Apoi copii, care la rândul lor sunt importanți ierarhic în funcție de momentul nașterii lor (Fig.1).
    Încă de pe vremea când oamenii trăiau în peșteri sau case improvizate, această ordine a favorizat evoluția omenirii, supraviețuirea și perpetuarea speciei. Natura a înzestrat și  ea omul astfel încât să le fie ușor să se unească și să dea sens vieții. Pe bărbat l-a făcut puternic fizic pentru a captura hrana, tacit pentru a-și construi un plan de atac, cu o viziune și raprezentare spațiale superioare astfel încât să obțină hrana necesară, greu adaptabil la schimbări și mutări care îi permiteau însă să rămână stabil într-un loc pe care să îl cunoască bine, manualitate și dexteritate. 
                                                *********************************
    Să luăm un exemplu: oamenii din timpurile străvechi locuiau în peșteri. Bărbatul, care cunoștea locul și pericolele, pleca la vânat. O bună orientare în spațiu îl ajutau să recunoască locurile, o bună viziune să vâneze un animal de dimensiuni direct proporționale cu numărul membrilor familiei sale dar și un animal comestibil și sănătos. Bărbatul trebuia să vorbească puțin pentru a nu face zgomot și să piardă vânatul și să urmărească cu privirea îndelung (tocmai de aceea bărbații se uită îndelung după fete :) ). Acasă, femeia rămânea să aibă grijă de copii, să gospodărească și să asigure bunul mers al casei. De aceea, femeia este sensibilă, firavă, adaptabilă la mediul în care bărbatul ei o aduce, vorbăreață ( trebuia să învețe copii diverse lucruri) dar și ageră la minte pentru a îmbina puținele obiecte de care dispunea cu care să creeze un cămin  confortabil pentru bărbatul întors acasă, dar și protector pentru copii. Acest șablon este unul primar și extrem de simplu, dar evidențiează formula tradițională unei familii. Acesta se aplică și astăzi, iar acolo unde nu se potrivește întocmai apar disfuncții și dezordini. Deși ne considerăm evoluați și mult mai inteligenți decât strămoșii noștri, suntem prinși în propriile capcane cu repercursiuni grave asupra sănătății noastre psihice și fizice.
                                                                 **********

      Un prim aspect de bază într-o familie este cel conform căruia părinții oferă, iar copii primesc.  Niciodată invers, decât dacă părinții cer și au într-adevăr nevoie ( de regulă când părinții sunt bătrâni au nevoie de ajutor și le trebuie oferit). Părinții oferă hrană, protecție, iubire, afecțiune, siguranță iar copii primesc necondiționat. Uneori se întâmplă ca părinții fie să ceară ceva în schimbul celor oferite fie să ceară înainte să ofere. Nu este firesc, este o dezordine familiară și nu ajută sistemul în care sunt să fie unul sănătos și proprice pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor. De regulă, părinții care cer de la proprii copii au propriile lor carențe. Copii trebuie să se opună și să ceară să rămână pe postul de copii, respectând ierarhia.

     Un alt aspect este cel în care femeia stă în stânga bărbatului, iar în stânga ei copii. În acest sistem, ordinea este respectată, ierarhia este corectă iar familia este funcțională(Fig.1).Fiecare își va cunoaște rolul și ce are de făcut, având toate șansele să fie fericiți. Când ordinea dintre soți se schimbă, bărbatul este și se simte în pericol, pentru că autoritatea sa este încălcată. Ea ar trebui să realizeze ceea ce face bărbatul (vezi exp de mai sus) dar fizic nu îi este permis). El ar trebui să aibe grijă de copii, să îi îngrijească să îi hrănească și să se ocupe de educația lor, lucru care nu îi vine mânușă pentru că nu este înzestrat cu acele calități necesare.(Fig.2). Ceea ce rezultă este un amestec de autorități, lipsă de respect, copiilor nu le sunt transmise valori de viață și nici modele de comportament care să îi ajute la maturizarea lor. 

Fig.1

Fig.2      

       În cele mai multe cazuri, bărbatul care nu are postul cuvenit, va fi un soț și un tată absent (chiar dacă locuiesc împreună), nu se implică în viața de familie, poate dezvolta o dependență(alcool, droguri, jocuri de noroc), va lipsi destul de mult de acasă (dese întâlniri cu prietenii, cluburi, activități sportive sau se va implica peste măsură la servici). Și femeia care ia locul bărbatului își modifică comportamentul. Ea va deveni mai dură (își pierde din instinctele materne), autoritară, va lipsi din viața copiilor pentru că în cele ma multe cazuri va trebui să facă și activitățile soțului dar și ale ei de mamă si femeie). Poate deveni frecvent tristă, negativistă, lipsită de  timp pentru ea și copii, se va simți o victimă și neajutorată. Copii crescuți într-un astfel de sistem familiar sunt foarte afectați, dezorientați, își vor reprezenta greșit lumea pentru că ei o percep distorsionată. Cel mai probabil vor copia acest model pentru că li se pare normal și firesc. Pe plan emoțional nu sunt suficient dezvoltați și vor rămâne imaturi și lipsiți de voință chiar și la vârsta adultă. Nu excelează în creativitate, ci vor prefera să rămână mediocrii. Se tem de schimbări pentru că au stimă de sine scăzută, fără încredere în ei dar și în ceilalți.
    O categorie aparte o reprezintă familiile în care copilul, preia rolul unui părinte (pornind de la modelul familiilor din timul celui de-al doilea război mondial). Fig 3 și Fig.4 reprezintă (am ales imagini amuzante dar semnificative ) modul în care membrii familiei sunt nefericiți iar sistemul familial nu doar că nu este funcțional, dar este periculos și dăunător.
Fig.3

Fig.4
Acest lucru se întâmplă în familii unde tatăl este absent(atât fizic cât și psihologic) iar mama cere ajutorul unui copil pentru a prelua responsabilitățile  fie ale tatălui fie ale ei, deși ea ar trebui să lase locul copiilor în ierarhie și să ceră ajutorul unui alt adult, dacă tatăl chiar nu este prezent. Sunt familii din tipologia exemplului de mai sus, sau unde unul dintre părinți a decedat, sau în urma unui divorț.
 Copilul, care este imatur, nedezvoltat emoțional și fizic, face lucruri mai mari decât poate și înțelege. Evident că le face rău(chiar dacă intențiile sunt bune)și întreg sistemul este afectat. În primul rând, va suferi el pentru că este privat de atenție, afecțiune și protecție din partea părinților. Vor suferi părinții pentru că nu își vor permite să se impună, să conducă și să fie adulți, ci se vor transforma în copii care așteaptă de la proprii copii rezolvarea situațiilor. Și vor suferi și ceilalți frați pentru că vor intra în conflict cu fratele/sora care a devenit brusc mamă/tată și a cărui autoritate nu o pot respecta ceea ce va declanșa conflicte.
    Părinții vor oferii tot ce pot copiilor lor, dar nu pot oferi responsabilitățile lor, suferințele, obligațiile, problemele sau datoriile. Copii, pentru că își iubesc nespus părinții, se vor oferi să îi ajute și le vor prelua din greutăți cu scopul bine intenționat de a-i ajuta și de a-i vedea fericiți, dar din imaturitatea acțiunilor lor rezultă o dezordine greu de controlat. Când vor fi mari și adulți, vor avea o scăzută încredere în ei înșiși, nu vor putea avea relații stabile, vor prelua și transmite acelaș model familial în care au crescut și copiilor lor, vor fi agresivi și lipsiți de repere, instabili emoțional. Cel mai probabil, în timpul adolescenșei vor abuza de droguri, alcool sau jocuri de noroc pentru a mai detensiona din presiunea pe care o resimt. Foarte posibil vor avea comportamente antisociale cu ajutorul cărora nu doresc să facă rău, ci vor cere disperați ajutor, atenție și afecțiune.
    Un alt exemplu este cel al familiei divizate, în care copii, sesizând probleme dintre părinți, încearcă să îi unească și să îi țină împreună, punându-se între ei (Fig.5).
Fig.5
Copilul, din nou trece din poziția sa corectă din ierarhie și nu lasă adulților probleme. Este adevărat că el își dorește ambii părinți împreună și alături, dar acestea nu sunt responsabilitățile lui. Cel mai grav este, când nu copii decid asta, ci părinții, care în mod inconștient cer ajutor copiilor să le salveze relația de cuplu. Acești copii de obicei unici la părinți,cresc imaturi, urmând tipologia bufonilor(mereu amuzanți, zambăreți,glumeți, încercând să te facă să uiți de griji și probleme). În cazul familiilor cu cel puțin doi copii, acest eveniment marcant îi va separa și îi va întoarce unul împotriva celuilalt, iar părinții vor atrage de partea lor câte un copil pe care îl vor folosi ca armă și apărare. Acești copii vor crește în spirit competițional, se vor amesteca mereu în problemele celorlalți (vezi Pacificatorul-persoana din mijlocul problemelor ), vor vedea viața în alb și negru, nehotărâți.
   
     Copii trebuie să se diferențieze de părinți și să recunoască propriile lor limite, drepturi și responsabilități. Aceasta este adevărata iubire și adevăratul respect dintre membrii ei. Probleme și dificultăți există în mai toate familiile, dar ele vor trebui rezolvate de adulți fără a-i ridica la nivelul prea înalte. Vor avea timp când vor fi la rândul lor adulți (asta dacă nu cumva, paradoxal, părinții se vor trezi să devină părinți când copii le sunt deja adulți și le vor dicta ce trebuie să facă, încercând simbolic, să recupereze timpul pierdut).
    Pentru că, cele mai multe despărțiri sau probleme din interiorul familiilor este datorat dezordinii sistemului însuși, îți propun o reflecție asupra familiei de origine sau celei formate de tine. Te ajută să identifici dacă te încadrezi în unul din exemplele oferite și îți oferă o prospectivă și un punct de plecare pentru ați re-aranja viața. Mult succes!

Personalitatea pasiv-agresiva (negativista)

   

 Personalitatea pasiv-agresivă sau negativistă își arată ostilitatea față de toți cei din jurul lui. Este o tipologie tot mai întâlnită în zilele noastre pentru că la conturarea acestei personalități stau familiile destrămate, părinți care își petrec foarte puțin timp cu copii, criticile și umilințele din partea persoanelor adulte,lipsa afectivității. Și societatea are partea ei de vina pentru că este tot mai puțin tolerantă la greșeli, nu oferă loc și persoanelor mediocre și nu încurajează creativitatea, nu ajută oamenii să își găsească locul în lume și astfel se simt inutili.
     Aparent, personalitatea pasiv-agresivă, este gentilă, maleabilă, însă în realitate refuză orice sugeriment. Are o agresivitate pasivă transmisă nu prin violență cât prin atitutdine și comportment.


       Personalitățile pasiv-agresive suscită în cei din jurul lor sentimente de neliniște și furie făcându-le să se simtă inutile, vinovate și inferioare. Este artist în a crea confuzii, nu exprimă niciodată ceea ce simte și nu este în concordanță cu propriul comportament și atitudine. Poate spune un lucru însă se comportă  diferit. Când i se atrage atenția asupra acestui fapt devine irascibil și poate întoarce spatele și pleca.

     După o întâlnire cu o astfel de persoană te poți simți fără puteri, vlăguit, vinovat, secătuit. Asta pentru că o conversație cu o personalitate pasiv-agresivă este aproape fără sens, te învinovățește fără să fi făcut nimic și orice ai spune nu este adevărat, valoros, important. Orice ai face sau spune este întors împotriva ta. Și toate acestea fără să îți spună ceva direct, ci mai degraba suscită un amalgam de emoții și confuzie. Mai mult decât atât, vorbește de alte persoane pe la spate și nu se va feri să vorbească și de tine când nu sunteți împreună.


     În spatele acestor caracteristici, personalitatea pasiv-agresivă percepe oamenii ca fiind amenințători și își dezvoltă această latură cu care se apără pentru că  are așteptări iraționale. Vede viața în manieră negativistă și consideră că felul său de a fi se datorează lumii exterioare. De obicei, aceste persoane simt un puternic sens de incompetență și deci opune rezistență când trebuie să treacă la acțiune, evitând astfel eventuale eșecuri. Preferă să delegheze și să dirijeze acțiunile altora trăind prin succesurile și realizările altora, pe care nu de puține ori și le atribuie. Așadar devine dependent de ceilalți și pentru că simte o permanentă stare de anxietate nu se adresează direct, ci indirect lăsând mult loc interpretărilor.

    În alternativă, comunică deseori ironic, critic și fără precizări. Se victimizează și consideră că nu este iubit și apreciat. Face rar complimente și le face pe un ton negativist, sau critică pe un ton amuzant. Lipsa de coerență și de precizări îi permite să se disculpe în cazul în care este acuzat de ceva folosind adesea fraze precum ”Nu am fost înțeles bine”

    În aparență comportamentul pasiv este o iluzie pentru că doar îl ajută să își pună în aplicare planul sau scenariul, important fiind modul agresiv de a se comporta cu ceilalți. De aici și numele de pasiv-agresiv (este o agresivitate nemanifestată prin violență fizică ci tacit).

   În formula descrisă mai sus se încadrează puține persoane. În general, persoanele de tip pasiv-agresit au mult mai puține caracteristici decât cele enumerate, dar nu le face mai ușor de  tolerat. Sunt persoane ce pot avea un trecut trist sau pot avea un început de boală psihică (se pot adresa specialiștilor psihologi, psihoterapeuți). Dacă ați identificat în cercul de prieteni și cunoștințe astfel de persoane hotărâți ce doriți să faceți în relație cu el, asta până nu deveniți simili. Fermitatea și hotărârea vă vor  ajuta cel mai mult. Pasiv-agresivulului nu îi plac persoanele care nu intră în jocul lor. O data ce și-au dat seama de acest lucru, vor pleca singuri.